Ajunge să urmărești pentru cîteva minute partea publică a selecției pentru noii procurori-șefi ca să simți cum te cuprinde ușor scepticismul. Pe la minutul 10 se instalează primele semne ale spleen-ului și începi să întrezărești tot mai clar apatia aceea specifică depresiei. Dacă asta este ceea ce poate produce Justiția română mai bun, atunci foarte probabil vom continua să acumulăm frustrări în fața unui sistem ale cărui probleme sînt evidente și care va continua să consume resurse gigantice fără a da înapoi mai nimic societății. Asta, mai devreme sau mai tîrziu, va avea un cost politic.
Nu sînt specialist în problemele Justiției, dar nu pot să nu mă întreb care e explicația pentru această contraselecție care se desfășoară sub ochii noștri. E evident că sînt două tabere care își dispută cu disperare posturile relevante din interiorul sistemului, însă n-ai cum să nu te gîndești la bancul acela despre conflictul dintre valoni și flamanzi: „Și noi, belgienii, unde sîntem?”.
E aproape comic cum orice magistrat care vrea o funcție de conducere dă vina pe comunicarea deficientă pentru a explica nemulțumirile populației față de martorii lui Themis, de parcă mulțimile de infractori scăpați în libertate, miliardele furate cu legea în mînă sînt probleme ce pot fi reparate angajînd un scriitor de comunicate mai competent. În spatele limbii de lemn folosite în aceste interviuri, în spatele explicațiilor-acuzații la adresa colegilor (indiferent de ce parte a baricadei or fi ei) stă aceeași lipsă de sentiment al datoriei față de publicul plătitor de taxe pentru salarii uriașe și pensii speciale. Nu numai din zona de Justiție, ci peste tot în statul român a dispărut cu totul (dacă a existat vreodată) mîndria de a contribui cumva la avansul societății, mulțumirea de a servi într-o funcție publică și capacitatea de a înțelege încrederea acordată. Se face multă politică de birou, dar aproape deloc în interes public. Se luptă aprig pentru privilegii, dar nici un pic pentru a dovedi că sînt meritate. Organizați în două-trei caste rivale, magistrații României se comportă ca un oligopol conștient de poziția dominantă și se trezesc în fiecare dimineață satisfăcuți de gîndul că sînt de neînlocuit. „Azi cîștigă grupul advers, mîine e rîndul nostru.” Belgienii? Cui îi pasă de ei?
Sigur, situația asta este tolerată, ba chiar încurajată de mediul politic care se aliază oportunist cu cîte una dintre castele astea. Uitați-vă de curiozitate la întrebările pe care le-au primit luni candidații la funcțiile de conducere în parchete din partea comisiei de selecție conduse de ministrul Justiției, Radu Marinescu. Sînt înduioșător de vagi, generale și ușoare. Ai uneori senzația că urmărești o bătrînică ajutată să treacă strada. Și nu poți să nu te gîndești că avem candidați slabi pentru că asta e o cerință nemărturisită a angajatorului. A statului român, adică. Se caută procurori-șefi fără conștiință, cu ambiții mici și aversiune la schimbare. Se caută oameni care să nu tulbure statu quo-ul. Mai mult șefi decît procurori.
Atît Radu Marinescu, cît și președintele României – cel care va face numirile – trebuie să înțeleagă că nu pot continua în același fel. Timpurile s-au schimbat, iar o Justiție care pedepsește găinării sau oameni fără protecție politică și închide ochii la orice altceva nu face decît să adîncească falia dintre conducători și conduși. Românii au nevoie să vadă că egalitatea în fața legii e reală, că dreptatea există, că brațul lung al legii nu e rupt sau inert. Au nevoie de parchete active și eficiente, la fel cum au nevoie de judecători care nu sînt în același timp și copii de casă ai cîte unui grup de interese particulare.
Selecția de săptămîna asta va stabili cum stau lucrurile în Justiție pentru următorii trei ani, adică o perioadă oarecum egală cu aceea de pînă la următoarele runde de alegeri. Vedem în fiecare zi dovezi că actualul sistem politic românesc e într-o perioadă de tranziție. Spre ce? Vom afla la final. Dar e clar de azi că alcătuirea viitorului Parlament depinde în bună măsură de recîștigarea încrederii publice în instituțiile statului. Și dacă una dintre cele trei puteri este dominată de minioni meschini și lipsiți de viziune, atunci efectul va fi cu siguranță unul exploziv.
Și știm deja că, odată explodată, mămăliga nu poate fi recompusă.
.jpg)
