Eu aveam impresia că am luat cel puțin patru-cinci medalii, după nivelul tămîierilor publice. Pînă și boberii au părut la un moment dat jenați de tam-tamul care s-a făcut. Tentea și Iordache par doi băieți de bun-simț, silitori. Ei sînt de felicitat, dar nu de îmbălsămat în ode. Un loc 5 nu poate fi trîmbițat ca o mare victorie fără să cădem în ridicol. Evident că am făcut-o. Nu ne putem abține. E în vîna noastră să cucurigăm la orice mărgică, săraci cum sîntem de adevăratele bogății. Prin preajma noastră, Cehia are cinci medalii, Slovenia și Polonia, cîte patru. Pînă și Bulgaria are două podiumuri. Dar există o noimă pentru care ne extaziem chiar și la apropierile vagi de adevărata performanță. Faptul că nu ne așteptăm nici măcar la atît. Atît de bine am organizat sporturile de iarnă în România încît speranța e neantul. Salvele de vorbe superlative sînt dovada falimentului acestei activități într-o țară cu o coloană vertebrală de munți. Sportul nostru preferat în acest anotimp e statul la cozi interminabile la instalațiile de cablu. Și fugitul în străinătate la schi. România e ca un fel de serviciu pentru noi. Facem bani și apoi fugim să-i cheltuim în altă parte. Nu știm să ne organizăm sportul deși se scurg bani gîrlă către oameni și entități care ar trebui să producă ceva în afară de propria bunăstare. Priviți marii campioni ai ultimilor ani. Halep SRL. Popovici SRL. Sigur, statul le-a pus covorul roșu, dar numai după ce s-au ridicat prin propriile puteri. Așa, mersi. Dar e firesc într-o țară pravoslavnică, e conform zisei testamentare: celui care are, i se va da, celui care n-are, i se va lua și ce n-are. În felul ăsta, în curînd vom fi campioni doar la rugăciuni viteză și mătănii pe echipe.
.jpg)
