Franța

M-am apropiat de Franța, de limba și de cultura ei, încă de la vîrsta preșcolară. Mama mea a fost profesoară de franceză și am avut mereu în jurul meu „materiale”, cum se zicea atunci, francofone, de la cărți și reviste la ilustrate de tot felul. Prin nu știu ce miracol, în așa-zișii ani ai „deschiderii”, o dată în 1974 și altă dată în 1976, maică-mea a prins niște burse de specializare la Paris. Mi-a adus, la întoarcerile în țară, jucării, haine și cărțulii cu care ajunsesem să dorm în pat literalmente. Mă fascinau culorile vii și spectaculozitatea acelor lucruri – atît de neobișnuite pentru un copil crescut în cenușiul comunist –, dar mai ales mirosurile lor. Oh, da, mirosurile nu le voi uita niciodată! Păreau descinse de pe o altă planetă, a grădinilor mirifice, paradisiace. Rețin că, în 1976, cînd eram deja în clasa a doua, mama a scos din geamantanul uriaș, cu care fusese plecată – geamantan la rîndul lui emanînd cele mai sofisticate parfumuri – o bluză albastră pentru mine, un fel de cămașă-tricou. Așa o frumusețe textilă nu mai văzusem în viața mea. Am purtat-o ca un disperat pretutindeni, chiar și pe sub uniforma de elev, pînă s-a făcut praf, franjuri-franjuri. Nici atunci nu am aruncat-o. Am mai ținut zdreanța cîțiva ani în șifonier pentru a o pipăi din cînd în cînd. Nu uit că, în casă, toți îi spuneam, plini de respect, col polo. Nu puteam jigni o asemenea minunăție cu banalul și insipidul termen „tricou”.

Stăteam frecvent, minute în șir, și contemplam imaginile Turnului Eiffel, ale cabaretului „Moara Roșie” (Moulin Rouge) sau ale bulevardului Champs-Élysées. Docteur Justice și Rahan sînt primii mei eroi de benzi desenate, iar primii autori străini citiți Jules Verne, Alphonse Daudet și Jules Renard... Că am ajuns totuși anglist și americanist e o curiozitate, dar nu inexplicabilă. Mai tîrziu, deși în plin izolaționism ceaușist, spiritul american, așa cum reușeam eu să-l preiau la vremea respectivă din filme cenzurate, cărți traduse „esopic” (adică relativizînd în română ceea ce în engleză era spus pe șleau) m-a acaparat total. Am trăit un coup de foudre (ca să păstrez registrul francofon al epocii primordiale) cu Lumea Nouă de peste Ocean absolut și iremediabil. Cu noua dragoste am rămas pentru tot restul vieții (sper că voi rămîne și după această ridicolă „eră Trump”). Iubirea pentru Franța însă nu a încetat. Cu atît mai mult cu cît trăiam într-o cultură profund și justificat francofilă. Toată lumea din timpul copilăriei și tinereții mele vorbea (măcar puțină) franceză și citea reviste din Hexagon ce pătrundeau dincolo de Cortina de Fier (cu precădere în țara-soră-mai-mică, România, unde pînă și regimul totalitar mai închidea ochii, fiind vorba despre Franța), precum Paris Match ori Pif (Gadget). Urmăream filme franceze, iar noi, băieții, o divinizam, oniric, pe Catherine Deneuve.

Fundamental importante însă rămîneau orele de istorie de la școală, la care realizam, fără posibilitatea celei mai mici îndoieli, că noi existam, ca stat și ca națiune, prin sprijinul frățesc al Franței, singurul far de speranță pentru moldo-vlahi pe o mare plină de inamici hrăpăreți și lipsiți de scrupule. Acest amănunt nu putea fi contestat de nimeni, iar el a continuat să fie valabil pînă în zilele noastre. Nu-i voi uita pe François Mitterrand care și-a asumat stigmatul de a fi numit „l’ami de l’assassin” pe parcursul vizitei făcute în România, în 1990, la invitația lui Ion Iliescu, doar pentru a transmite tradiționalul mesaj de susținere istorică, pe Jacques Chirac care se certa public cu Bill Clinton, în 1997, pentru neprimirea (încă) a țării noastre în NATO sau pe Emmanuel Macron care a declarat, nu o dată, că ne aflăm primii pe lista priorităților de apărare, din partea Franței, în cazul unei agresiuni putiniste în zonă. Aceste fapte sînt parte din istorie și numai un spirit propagandistic-patologic le-ar ignora. Complet neverosimil, acest „spirit” a ieșit azi de undeva, intoxicînd o masă de ignari, bolnavi terminal de ignoranță și prostie. Greșesc zicînd „de undeva”. Sursa de iradiere a „spiritului” în discuție este Kremlinul. Nimic nu l-ar încînta mai tare pe satrapul moscovit decît crearea unui sentiment anti-francez în România, ceea ce, în sine, reprezintă o anomalie, o abominațiune, o monstruozitate, o zburătăcire de creier, un impuls contra naturii. În ciuda caracterului lui morbid-nefiresc, nebunia se manifestă. Absolut impredictibil, pe fondul degradării morale și educaționale și sub „grija paternalistă” a satanei putiniste, o astfel de psihoză „a înflorit” în interiorul unui segment semnificativ al societății românești actuale. Știm, desigur, că este mare grădina lui Dumnezeu și că demența are resurse nelimitate, surprinzîndu-i adesea chiar și pe specialiști... Totuși, nu-mi pierd speranța că atît „grădinarii”, cît și „psihiatrii” vor găsi pînă la urmă calea potrivită de evitare a marasmului.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.