Întotdeauna am preferat să vorbesc în termeni civilizaționali și nu în termeni politici, așa că prefer să vorbesc despre civilizația europeană și nu despre Uniunea Europeană, conștient fiind că aleg limbajul mai dificil și mai contestabil. Civilizația e mai vie decît instituția politică, civilizația are conștiință, suferă sau înflorește, este înfricoșată sau curajoasă, în vreme ce instituția e rece, nu are nici conștiință, nici cu memoria nu stă prea bine și e mereu parțială, e un fragment doar și niciodată nu va putea pretinde întregul. Întîlnirea instituției cu oamenii se rezumă doar la orele de lucru, instituțiile oferă numai un loc de muncă și conțin numai relații de putere. Civilizațiile oferă viață continuă, ba chiar și perspective asupra morții, fiind total cuprinzătoare.
Ei bine, pentru civilizația europeană, derularea războiului din Ucraina este un păcat dintre cele mai mari și atîrnă greu de tot în conștiința ei. Frica și lăcomia au împins Occidentul spre decizii care, începînd din 2014 și mai ales din 2022 încoace, l-au făcut mai vulnerabil și mai haotic. După logica „Vai, să nu escaladăm!”, în loc să ajute Ucraina 100% din prima săptămînă de război, Occidentul a ajutat „gradual”. Astfel, Occidentul a fost silit de realitatea războiului să ofere Ucrainei ajutorul pe care aceasta l-a cerut din primele săptămîni abia după un an sau doi. De la tancuri, rachete și avioane la sisteme sofisticate de interceptare, tot ceea Ucraina ceruse în prima lună a ajuns acolo în cele din urmă, dar „cu țîrîita”, ca nu cumva „să escaladeze”. Ei bine, uite că a escaladat, ceea ce era absolut previzibil cunoscîndu-l pe Putin cît de cît. Doar că sprijinul „gradual” al Occidentului pentru Ucraina a permis agresorului rus să devină din ce în ce mai competitiv, așa cum șobolanii și gîndacii se adaptează otrăvurilor și devin mai rezistenți. Astăzi nu mai e nici un dubiu că, dacă Occidentul – pe atunci, măcar politicește, unit – reacționa direct și musculos la invazia Rusiei în Donbas, ar fi putut fi nu doar oprită încă de la început, ci și complet descurajată pe viitor. Occidentului i-a fost frică. Rusiei, nu. Sigur că ucrainenii au greșit la rîndul lor. Eșecul contraofensivei din iunie 2023 sau inutilitatea atacului asupra oblastului rusesc Kursk pot fi socotite greșeli strategice. Dar măcar ucrainenii greșesc luptînd, Occidentul greșește tremurînd de frică în propria-i osînză.
Dacă, din punct de vedere al ajutorului militar, Occidentul s-a comportat ca un fricos, din punct de vedere economic s-a comportat ca un ticălos. Sancțiunile SUA-UE au fost de o inutilitate strigătoare la cer. Sancțiunile economice au fost „graduale” pînă au devenit ridicole. Cînd auzim astăzi că „se lucrează la al enșpelea pachet de sancțiuni” e ca și cum un prieten te întreabă dacă vrei să auzi un banc pe care-l știi deja. Sancțiunile nu doar că au fost slabe, dar pînă și cele implementate au fost fentate chiar de implementatori. Îmi stă ca un ghimpe în creier dezvăluirea că europenii, sancționatori pe hîrtie, au continuat să cumpere petrol rusesc „spălat” de intermediari indieni pînă în 2025. Lucrul acesta era știut de absolut toată lumea din industrie, înțeleg. Nu mai spun de companiile occidentale, care continuă să opereze în Rusia. După datele la care am acces și care nu par a fi contrazise, peste 1.000 de multinaționale occidentale continuă să opereze în Rusia aducînd bugetului lui Putin cam 22 de miliarde de dolari în taxe pe an. Nestlé, PepsiCo, Procter & Gamble, Unilever, Auchan, Raiffeisen Bank, Knauf, Philip Morris International și atîția alți giganți occidentali fac „business as usual” cu Rusia lui Putin. Despre ce fel de sancțiuni vorbim deci? 17 din primii 20 de mari contribuitori privați la bugetul Rusiei sînt companii care provin din țări care oficial susțin Ucraina. În privința Ucrainei, așadar, nu am fost doar fricoși (și frica noastră a hrănit monstrul rusesc care a ajuns unde a ajuns), am fost și duplicitari. Pînă la Donald Trump, am putut fi măcar ipocriți, adică, indiferent de faptele noastre, măcar am spus toți într-o voce același lucru: Rusia e agresorul, Ucraina e victima, e în interesul nostru al tuturor să ajutăm Ucraina cu tot ce are nevoie ca să oprim Rusia. Dar, cu venirea lui Trump, nici măcar această ipocrizie nu mai funcționează. Cum a venit la putere, Trump a echivalat moral Rusia agresoare cu Ucraina agresată, a indicat clar că îl enervează ucrainenii și în particular Zelenski, a oprit orice ajutoare (acum, tot ce vine de la americani spre ucraineni este cumpărat de europeni). Cît despre Putin, e limpede că Trump îi ține partea și, omenește vorbind, pe cît îl antipatizează pe Zelenski, pe atît îl simpatizează pe Putin. Dacă aș fi pus să spun repede cărui lider mondial îi merge cel mai bine la acest început de an, aș spune Putin. „Grație” Occidentului.
S-a vorbit mult, mai ales în mediile societății libere, fără constrîngere instituțională sau ideologică, căci în mediile politice precum și în cele savante și academice așa ceva este de nespus, despre slăbănogirea omului occidental. Cum să mai fim dispuși să ne apărăm într-un război dacă în ultimele trei generații ni s-a băgat în cap că războiul e rău și nenecesar, că poate fi mereu ocolit și doar oamenii violenți și bolnavi mintal nu îl ocolesc? Cum să mai fim dispuși să ne apărăm într-un război cînd ni s-a băgat în cap că, cu bani, poți cumpăra orice – să avem bani și ne putem cumpăra pacea, cam așa gîndește Occidentul, mai ales Occidentul european, de cîteva decenii. Fie că sîntem dintre cei care au libertatea să vorbească despre neajunsurile „vieții bune”, fie că nu sîntem dintre ei, toți știm că ne-am slăbănogit și că avem sufletele inerte. Pe de altă parte, e bine să știm că Occidentul nu a fost întotdeauna așa. Și că procesul acesta de decădere nu este ireversibil. Iată un fragment dintr-o alocuțiune rostită de scriitorul francez Albert Camus, în martie 1957: „Sînt nenumărate tarele Occidentului, crimele și greșelile sale. Dar, pînă la urmă, să nu uităm că sîntem singurii deținători ai acelei puteri de perfecționare și de emancipare care rezidă din spiritul liber… Adevărul este că printre noi e loc pentru orice, chiar și pentru rău […], dar și pentru onoare, pentru trăirea liberă a dorinței, pentru aventura inteligenței. Ne va veni foarte greu să fim demni de atîtea sacrificii. Dar va trebui să încercăm, într-o Europă în sfîrșit unită, uitînd de certurile noastre, alungîndu-ne propriile greșeli, creînd mai mult și fiind mai solidari… Credința noastră este că în lume, în paralel cu puterea de constrîngere și de moarte care întunecă istoria, se află în desfășurare o putere de convingere și de viață, o mișcare imensă de emancipare care se numește cultură și care se făurește deopotrivă prin creația liberă și prin munca liberă. Sarcina noastră zilnică, vocația noastră îndelungată este să sporim prin lucrările noastre această cultură, nu să ne desprindem de ea, orice-ar fi, nici măcar provizoriu”.
Cred și eu din ce în ce mai mult că singura noastră șansă de a avea o Europă unită și puternică este să discutăm mai mult despre Europa decît discutăm despre Uniunea Europeană și mai mult despre cultura și civilizația noastră decît despre ce fac și ce spun membrii Consiliului European.
.jpg)
