„De la merde dans un bas de soie” („rahat într-un ciorap de mătase“) e calificativul faimos pe care un Napoleon furibund l-a aplicat lui Talleyrand, ministrul său de Externe. Mi-am amintit de această anecdotă urmărind discursul ministrului de Externe al lui Donald Trump, secretarul de stat american Marco Rubio, la Conferința de securitate de la München din acest an.
Anul trecut, vicepreședintele american J.D. Vance a zburat la München pentru a-i mustra pe liderii europeni de la obraz, atacînd politicile de imigrare ale Uniunii Europene, reglementările privind discursurile instigatoare la ură și eforturile de a ține extrema-dreapta departe de putere. Rubio este Vance cu ciorapi de mătase. El a transmis cam același mesaj, înfășurat de data aceasta într-un voal diplomatic.
În 2016, Rubio l-a numit pe Trump „un escroc” căruia nu i se pot încredința codurile nucleare. Acum, Rubio este șeful diplomației lui Trump – și tocmai a prezidat, fără proteste, expirarea ultimului acord în vigoare care limita armele nucleare rusești și americane. Trădarea de sine a lui Rubio a fost atît de profundă încît a devenit o calificare profesională. În Washington-ul lui Trump, faptul de a fi avut cîndva principii și de a te fi dezis apoi public de ele e o dovadă mai solidă de servilism decît să nu fi avut niciodată principii.
Discursul lui Rubio de la München a fost saturat cu declarații teatrale. Statele Unite și Europa „fac parte din aceeași lume”. Destinele lor sînt „împletite”. America dorește o „alianță revigorată” și o „Europă puternică”. Dar ceea ce ține Occidentul unit, spune el, nu sînt instituțiile comune, angajamentul împărtășit față de statul de drept și arhitectura postbelică bazată pe tratate și cooperare multilaterală, ci „istoria comună, credința creștină, cultura, moștenirea, limba, strămoșii și sacrificiile pe care înaintașii noștri le-au făcut împreună”.
Cuvintele-cheie aici sînt „credința creștină” și „strămoșii”. Rubio a definit legătura transatlantică nu ca alianță politică, ci ca o linie genealogică civilizațională – o rudenie înrădăcinată în religie și consangvinitate. „Vom fi întotdeauna un copil al Europei”, a spus el, o formulare care descrie relația nu ca pe un contract între egali suverani, ci ca o legătură de familie – moștenită, nu aleasă, cu o loialitate care decurge din biologie, nu din principii și obiective comune.
Acesta nu este limbajul NATO. Este limbajul „ciocnirii civilizațiilor” despre care vorbea regretatul Samuel Huntington – ideea că Occidentul este definit nu de ceea ce crede, ci de ceea ce este, nu de principiile sale, ci de descendența și credința sa. Este o formulă care construiește un zid imaginar în jurul Europei creștine și al diasporei sale și lasă în afara Europei cetățenii musulmani, tradițiile seculare ale Republicii Franceze și realitățile multiconfesionale ale vieții europene moderne.
Promisiunea lui Rubio privind un viitor „la fel de mîndru, suveran și vital ca trecutul civilizației noastre” dezvăluie totul. Viitorul pe care îl descrie nu e o viziune a ceva ce trebuie construit. Este trecutul proiectat în viitor – nostalgia ambalată ca un obiectiv.
Așadar, ceea ce se ascundea sub mătase era aceeași litanie pe care Vance a rostit-o anul trecut, exprimată acum într-un mod ceva mai politicos: Europa și-a externalizat suveranitatea către instituții multilaterale. Europa este captivă unui „cult al climei” care îi sărăcește cetățenii. Imigrația în masă amenință „dispariția civilizației”. Desigur, sintagma „dispariția civilizației” nu e o descriere neutră a evoluției demografice. Este vocabularul extremei-dreapta europene, obsedată de „marea înlocuire” a oamenilor albi. La München, Rubio a conferit legitimitatea celui mai puternic guvern din lume unei narațiuni care descrie imigrația nu ca pe o provocare politică ce trebuie gestionată, ci ca pe o amenințare existențială la adresa supraviețuirii civilizației occidentale – o viziune care o plasează dincolo de compromis sau de restricțiile democratice.
Cosmetizarea lui Rubio a făcut ca sintagma să fie, de fapt, și mai periculoasă: formulată în limbajul preocupării comune pentru viitorul Europei, ea dădea impresia unei anumite solicitudini, de parcă administrația Trump ar fi încercat doar să-și salveze prietenii de un pericol pe care aceștia erau prea politicoși să-l numească. Dar efectul este acela de a restrînge spațiul pentru cooperarea pragmatică în materie de azil, mobilitate a forței de muncă și integrare – adevărata muncă pe care guvernele europene trebuie să o depună – și de a oferi partidelor naționaliste din Europa o susținere pe care acestea nu și-o puteau nici măcar imagina înainte de Trump.
Utilizarea curentă de către Rubio a expresiei peiorative „cult al climei” merită și ea atenție – nu pentru ceea ce spune despre politica climatică, ci pentru ceea ce dezvăluie despre vacuitatea referirilor lui Rubio la viitorul glorios pe care șeful său pretinde că îl construiește. Politica climatică este, prin definiție, o investiție în viitor – poate cea mai importantă pe care o poate face orice generație. A o numi cult, a evacua eforturile de atenuare a schimbărilor climatice ca fiind o amăgire religioasă e o modalitate spectaculoasă de a spune că nu merită să investim pentru ca planeta noastră să rămînă locuibilă și în viitor.
Mai mult, agenda lui Rubio a spus o altă poveste decît retorica sa. Vineri, cu o zi înainte de discursul său, el a lipsit de la reuniunea în Format Berlin privind Ucraina – o întîlnire la care au participat președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, președintele Franței, Emmanuel Macron, cancelarul german Friedrich Merz și șefii Comisiei Europene, Consiliului European și NATO. După ce și-a încheiat discursul, Rubio a zburat la Bratislava și Budapesta pentru a-i vizita pe Robert Fico din Slovacia și Viktor Orbán din Ungaria – liderii europeni cei mai favorabili Rusiei, pe care Trump i-a curtat ca aliați ideologici și i-a găzduit recent la Mar-a-Lago.
Așadar, în timp ce Rubio le-a spus ascultătorilor săi din München că America dorește o „Europă puternică”, el susține public lideri care și-au construit cariera atacînd instituțiile europene din interior, blocînd acțiunile colective și cultivînd relații cu președintele rus Vladimir Putin. Întrebat insistent despre Ucraina, în interviul de după discurs, Rubio a lăsat să-i scape o formulare revelatoare: SUA doresc un acord pe care Ucraina să-l poată „suporta” și pe care Rusia să îl poată „accepta”. Asimetria e esențială. Se așteaptă ca Ucraina să îndure, iar Rusia să fie satisfăcută.
Rubio nu a zburat de la München la Bratislava și la Budapesta pentru a consolida alianța transatlantică. El a mers acolo pentru a arăta ce fel de Europă preferă SUA: nu o Europă a apărării colective și a suveranității comune, ci o Europă a guvernelor care sfidează UE, curtează Kremlinul și numesc asta suveranitate.
Rusia și China au fost absente din discursul lui Rubio. Dușmanii pe care acesta i-a identificat nu au fost marile puteri autoritare, ci imigrația, politica climatică și multilateralismul care a guvernat alianța occidentală din 1945 încoace.
Wang Yi, ministrul de Externe al Chinei, a exploatat cu bucurie această deschidere, argumentînd că „anumite țări” care subminează cooperarea multilaterală și reînvie mentalitatea Războiului Rece poartă responsabilitatea principală pentru disfuncționalitatea globală de astăzi – o mustrare care ar fi fost mai greu de transmis dacă Rubio nu ar fi respins ordinea instituțională postbelică de pe aceeași scenă.
Rubio nu este Talleyrand. În timp ce Talleyrand a servit interesele Franței remodelînd echilibrul de putere al Europei, Rubio servește un președinte care confundă demolarea cu puterea și nostalgia cu reînnoirea. Ciorapii de mătase au îmblînzit tonul și au flatat publicul. Dar sub ei se ascunde același mesaj pe care Vance l-a transmis fără menajamente anul trecut: Europa este utilă doar dacă se supune, civilizația occidentală este definită prin excluziune, iar un viitor comun este posibil doar în condițiile în care se garantează că nu va exista niciodată unul.
Stephen Holmes, profesor de Drept la New York University School of Law și bursier Richard Holbrooke la Academia Americană din Berlin, este coautor (împreună cu Ivan Krastev) al cărții The Light that Failed: A Reckoning (Penguin Books, 2019).
Copyright: Project Syndicate, 2026
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
