Se află în discuții informale, pentru că nu știu să fi fost înaintat încă un proiect de lege oficial, problema rețelelor sociale și posibilitatea interzicerii lor pînă la o anumită vîrstă. Mai multe țări au implementat deja o legislație de acest tip, oscilînd între 13 și 16 ani. La noi, dezbaterea este în stadiu incipient, dar asta nu înseamnă că o lege în acest sens nu ar putea cunoaște un ritm accelerat de implementare.
Sînt poziții pro și contra. Cele contra se concentrează, preponderent, pe două direcții: libertatea de exprimare, care implică și libertatea de acces la informație, respectiv riscul ca ceva ce e interzis să suscite o atractivitate mai mare, accesul putîndu-se realiza prin păcălirea algoritmilor de înscriere.
Personal, cred că și contraargumentele pot fi contracarate, și că argumentele pro sînt mai puternice. În primul rînd, trebuie să ieșim din retorica alarmistă, dar și din cea libertariană pură. Nu discutăm despre a închide gura cuiva, ci despre a proteja o vîrstă. Libertatea nu este un dat absolut, ci o competență care se formează. Așa cum nu lăsăm un copil de 12 ani să conducă o mașină pe motiv că are dreptul la mobilitate, nu putem susține că are deplină autonomie în a naviga, fără filtre, printr-un ecosistem digital construit deliberat pentru captarea atenției și monetizarea vulnerabilităților.
Riscul nu este doar cel, deja documentat, al dependenței – al acelei „tîmpiri” progresive prin scroll infinit (Doamne, și ca adulți conștienți ne trezim uneori în această plasă!), fragmentare a atenției și recompense dopaminergice ieftine. Riscul major este cel al modelării convingerilor într-un spațiu dominat de dezinformare, polarizare și manipulare emoțională. Adolescența timpurie este exact perioada în care se coagulează viziuni despre lume, identitate, politică, relații, corp, succes. A lăsa acest proces la discreția unor algoritmi care optimizează pentru engagement, nu pentru adevăr, mi se pare o formă de abandon.
Se invocă libertatea de acces la informație. Dar rețelele sociale nu sînt biblioteci. Ele nu sînt spații neutre de cunoaștere, ci infrastructuri comerciale. Acolo informația circulă amestecată cu opinie, propagandă, publicitate mascată și conținut manipulator. Un copil nu are încă instrumentele cognitive și critice pentru a distinge între ele. Chiar și adulții, să fim sinceri, eșuează adesea.
Apoi, se spune că interdicția ar spori atractivitatea. Posibil. Orice limită generează o formă de tensiune. Dar acesta nu este un argument pentru absența oricărei limite. Faptul că unii minori ar putea ocoli restricțiile nu invalidează necesitatea cadrului normativ. Legea are și un rol simbolic: stabilește un standard, trasează o responsabilitate colectivă. Și aici ajungem la un punct delicat: responsabilitatea nu mai poate fi externalizată exclusiv către școală sau către platforme. Ea devine, inevitabil, și a familiei. Nu în sens punitiv, nu ca o amenințare, ci ca o asumare. Dacă statul stabilește o vîrstă minimă, iar părintele facilitează accesul prin conturi false sau prin indiferență, atunci participă, chiar involuntar, la încălcarea unui principiu de protecție. Educația digitală nu înseamnă doar ore opționale la clasă, ci reguli clare acasă, dialog, monitorizare, exemplu personal.
Desigur, o interdicție nu rezolvă totul. Fără investiții serioase în alfabetizare media, fără profesori formați și fără o cultură a gîndirii critice, legea riscă să fie doar un pansament. Dar absența unei reglementări transmite mesajul că problema este minoră sau că piața se autoreglează. Or, experiența ultimului deceniu ne arată contrariul.
Dacă vom avea o lege, ea nu ar trebui să fie expresia unei panici morale, ci a unei lucidități colective: aceea că formarea convingerilor la 12-14 ani nu poate fi lăsată la mîna algoritmilor. Restul – libertatea, autonomia, participarea – vor veni. Dar, ca în orice proces educativ, ele au nevoie de timp, ghidaj și limite sănătoase.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
.jpg)
