În ciuda faptului că știința pare să avanseze cu o viteză năucitoare, descoperirile nu sînt neapărat rezultatul unui proces rapid. Progresul în cercetare nu este întotdeauna evident, tocmai pentru că descoperirile nu pot fi planificate sau prezise. Biochimistul Albert Szent-Györgyi credea că există două abordări în cercetare: cea apolinică și cea dionisiacă. Metoda din urmă seamănă oarecum cu cea folosită de un romancier care își spune „o să văd ce idee îmi vine”, pe cînd prin metoda apolinică un cercetător adaugă date unor linii de cercetare deja bine dezvoltate. Deși cele două abordări probabil nu pot fi complet separate, ele aduc în discuție o discrepanță între modul în care cercetarea e percepută și cel în care este sau poate fi ea de fapt. De exemplu, așa cum spunea și Szent-Györgyi, o cerere de finanțare a unui proiect de cercetare presupune de cele mai multe ori un plan în care cercetătorul trebuie să enumere experimentele pe care le va face și eventual ce se așteaptă să descopere, potrivindu-se astfel doar unei abordări „apolinice” care urmează căi testate anterior, sigure. Or, pentru că nu există o rețetă pentru știință care să îi asigure progresul, metoda „dionisiacă”, ce presupune un anumit haos și al cărei parcurs nu poate poate fi prezis sau minuțios planificat, poate împiedica încremenirea cercetării.
Geneticiana Barbara McClintock a arătat (printre multele sale descoperiri) după ani buni de observații că, în mod total neașteptat, unele bucăți din ADN pot „sări”, se pot muta dintr-un loc în altul. Ele au primit denumirea de elemente transpozabile, transpozoni sau jumping genes. Mai mult, ea a arătat că unii transpozoni pot controla activitatea genelor. McClintock lucra cu porumb, pe care îl creștea lîngă laboratorul său din Cold Spring Harbour, dar, așa cum au arătat cercetările ulterioare, transpozonii sînt răspîndiți în toată lumea vie. Cam jumătate din tot materialul genetic uman e format din transpozoni, deși mulți sînt menținuți în conformații inaccesibile tocmai pentru nu a permite modificări genetice care ar putea afecta funcționarea organismului. Pe lîngă rolurile pe care le pot avea în controlarea activității genelor, transpozonii pot funcționa și ca resursă pentru evoluție. Cum unele rearanjări ale acestor bucăți de ADN creează noi trăsături care sînt apoi păstrate sau eliminate prin selecție naturală, transpozonii pot fi asemănați unor bucăți de mozaic rearanjate pentru a genera un nou ansamblu, producînd în unele cazuri inovații genetice care se mențin ulterior. În ciuda unei oarecare inițiale lipse de interes din partea comunității științifice cu privire la transpozoni, McClintock nu a renunțat la studiul lor, încercînd timp de decenii să înțeleagă acest fenomen neintuit al materialului genetic, descoperire pentru care a primit Premiul Nobel în 1983.
Chiar și atunci cînd rezultatul spre care se îndreaptă cercetările pare a fi limpede, ele pot dura mult timp, mai ales în domenii noi, așa cum era biologia structurală pe la mijlocul secolului trecut. Începînd cu anii 1930, determinarea structurilor tridimensionale ale moleculelor din organismele vii părea să fi devenit posibilă folosind cristalografia cu raze X. Deslușirea structurii moleculelor, cum ar fi proteinele și vitaminele, e importantă pentru a înțelege modul în care aceste molecule acționează și pentru a le putea ulterior sintetiza în laborator. Chimista Dorothy Hodgkin a reușit un adevărat tour de force (care i-a asigurat și Premiul Nobel) în acest proces laborios, deducînd structurile vitaminei B12, ale penicilinei și ale insulinei. În cazul vitaminei B12, Hodgkin a lucrat mai bine de opt ani pentru a deduce orientarea fiecăruia dintre cei 181 de atomi care o alcătuiesc. Structura insulinei a determinat-o, alături de colaboratorii săi, după un efort de 35 de ani. Succesul lui Hodgkin s-a datorat și unei bune intuiții care o ajuta să „vadă” aranjamentul atomilor în timp ce studia amprentele lăsate de razele difractate de forma cristalizată a diferitor molecule pentru a le deduce conformația tridimensională.
Poate rezultatul metodei „dionisiace” de care vorbea Szent-Györgyi este acela de a descoperi, precum McClintock, ceva total neașteptat sau de a dezvolta, precum Hodgkin, un mod de aborda o problemă și de a consolida un domeniu nou de cercetare. Așa cum pentru Szent-Györgyi cercetătorul care preferă metoda dionisiacă se folosește de „intuiție”, McClintock spunea că e nevoie de „a feeling for the organism”, această apropiere fiind ceea ce i-a permis să dea un sens observațiilor sale. Și tocmai intuițiile cu privire la orientarea atomilor și a legăturilor chimice în spațiu i-au permis lui Hodgkin să aibă un parcurs prodigios în biologia structurală.
Biologul german Paul Ehrlich spunea că există patru ingrediente necesare cercetării: Glück, Geduld, Geschick și Geld (noroc, răbdare, îndemînare și bani). De cele mai multe ori, așa cum a fost cazul pentru Hodgkin și McClintock, sau în general în spiritul „dionisiac”, e nevoie și de timp de gîndire. Dacă în Alice în Țara Oglinzilor Regina Roșie îi spunea lui Alice că trebuie să alerge cît de repede poate doar pentru a rămîne pe loc, uneori în cercetare e nevoie să încetinești pentru a avansa mai repede.
Laura-Yvonne Gherghina este doctorandă la Departamentul de Fiziologie, Dezvoltare și Neuroștiințe al Universității din Cambridge.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
