Undeva prin Trentino, în nordul Italiei, pe o vale adîncă de munte e o mică localitate pe nume Peio. Chiar mică așa cum e, ca orice așezare din Italia, își are bogățiile ei, cu care să se mîndrească. Apa minerală Pejo, colectată și îmbuteliată local, e, de exemplu, distribuită în toată țara. Tot acolo există și niște terme mult vizitate de turiști de-a lungul întregului an. Are și cîteva localuri cochete. Într-unul se poate bea un ceai divin, servit într-o ceașcă mare, cu biscuiți. Iarna, se poate schia. Rețeaua de pîrtii nu e nici ea mare (doar 20 de kilometri), dar ajunge pînă la 3,000 de metri altitudine, ceea ce în acea zonă constituie o atracție. Cine-și face sejurul de schi în mai cunoscuta Madonna di Campiglio se poate repezi într-o zi, cu același skipass, la Peio, măcar pentru a inspira puțin și aerul mai tare al unor înălțimi superioare.
Pînă la 2.000 de metri am urcat cu o telegondolă obișnuită. Acolo am făcut transferul cu o telecabină uriașă pe care scria mare Pejo3000. Se intra înăuntru ca într-un mare staul, în zgomot de clăpari bocănind pe podeaua metalică. Ne înghesuiam din ce în ce mai mult și tot mai venea lume. Părea că nu există o limită a numărului celor care se puteau îmbarca în ea. Nimeni nu dădea vreun semnal de oprire. În fine, cînd s-au îmbarcat toți cei de pe peron, vreo 80 de oameni, largile uși glisante s-au închis și atunci am auzit o voce de bas care a spus ceva în italiană. Era însoțitorul de serviciu, pe care abia atunci l-am observat, stînd la locul lui lîngă una dintre uși. Oamenii aceștia sînt adeseori niște figuri. Cel despre care vorbesc părea să fie însă șeful tuturor, figura figurilor. Avea un cioc alb și ascuțit pe care și-l mai ascuţea şi el continuu, tot trăgîndu-l în jos cu două degete. Sprîncenele negre ca smoala îi erau exagerat de stufoase. Loburile urechilor îi erau traversate de tot felul de săgeți și tridente argintii. Pe cap purta un fes negru. Dacă n-ar fi fost așa masiv, ai fi putut zice că avea o înfățișare de spiriduș din povești. În orice caz, stăpînea locul și momentul. După ce a scos primele cuvinte, asemeni celorlalți pasageri, nu mi-am mai putut desprinde ochii de la el.
Cabina a pornit, iar el a arătat cu degetul în sus. Lumea a făcut linişte. Parcă se auzea ceva. Cu timpul, a început să se deslușească o muzică. Venea din boxele din tavan, locul spre care probabil că arătase maestrul nostru de ceremonii. El deținea controlul audio. Telecabina urca cu repeziciune printr-un peisaj terbil, numai zăpadă și stînci negre, amenințătoare. Doar alb și negru sub un cer de cristal azuriu. Cîntarea unui cor bărbătesc, parcă de călugări, se răspîndea din ce în ce mai distinct și mai puternic în întreaga incintă, spre uimirea pasagerilor.
„Unde mergem noi?”, a întrebat satirul cu degetul ridicat. După un moment de pauză, cineva a răspuns „In paradiso!”, spre marea satisfacție a maestrului care a dat din cap aprobator, trăgîndu-se de ciocul sur. Ne-a pufnit rîsul pe toți. Corul călugărilor care ne însoțea urcarea a mai continuat cîteva zeci de secunde, reverberînd baritonal și liniștitor în cutia noastră de fier. Apoi muzica s-a schimbat brusc cu „Everything’s Gonna Be Alright”.
„Ce e asta?”, a întrebat din nou satirul. „Laura Pausini”, a răspuns o fată. Pe fața însoțitorului a apărut o încruntare, ca un nor negru. „Cine a zis una ca asta? Cine a pronunțat Laura Pausini?”, a întrebat el sever. În cele din urmă, fata în cauză a recunoscut. „Vezi că te dau jos din cabină!”, a apostrofat-o marele maestru al ceremoniei. În cele din urmă, melodia lui Bob Marley ne-a molipsit pe toți de voie bună și lumea a început să danseze în clăpari, pe volumul dat treptat din ce în ce mai tare, în vreme ce cabina urca neabătut spre altitudini amețitoare, trecînd rapid peste hăuri albe pline de zăpezi instabile, mărginite de versanți stîncoși întunecați. Cîțiva corbi pluteau maiestuos pe deasupra prăpăstiilor. Cînd să tragem concluzia că erau suverani, ca unice ființe capabile să se avînte în asemenea locuri, am zărit un șir de urme de copite, care croiau un fel de brînă prin zăpadă. La capătul potecii nou create, am dat cu privirea și de autoare: cîteva capre negre.
În cele din urmă, telecabina s-a oprit și odată cu ea și muzica aceea care ne umplea de bună dispoziție. Cu vocea senină a unuia conștient de iminenta noastră eliberare de sub stăpînirea lui, însoțitorul ne-a urat o zi frumoasă, curaj și o mulțime de lucruri bune. Ușile glisante s-au deschis și am pășit cu toții bocănind spre pragul mișcător care marca ieșirea din acea cutie dreptunghiulară. Odată ajunși afară, am simțit în nări finețea și răceala aerului de mare înălțime.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
