Coz

În măsura în care mai este cunoscut unor vorbitori de azi (tot mai puțini, probabil), cuvîntul coz se asociază cu basmele copilăriei, readucînd în memorie aproape inevitabil sintagma frumoasă coz. Originea cuvîntului – așa cum o consemnează toate dicționarele noastre moderne – nu evocă însă o lume mitică sau fabuloasă, tipică basmului, ci o practică socială banală a vieții cotidiene: cea a jocului de cărți. Cuvîntul provine – așa cum a arătat-o deja Lazăr Șăineanu, la 1900, în Influența orientală asupra limbei și culturei române – din turcă, din substantivul koz cu sensul „atu”. Etimologia a fost confirmată, cu detalii suplimentare, de Emil Suciu, în Dicționarul cuvintelor românești de origine turcă (2010). În dicționarele moderne ale limbii turce (de exemplu, în dicționarul bilingv turc-englez Redhouse 1998), sensul „atu” al lui koz este în continuare prezent, alături de unele dezvoltări figurate. Mai multe dintre vechile noastre dicționare – de exemplu, de Ion Costinescu, Vocabular român-francez (1870), sau Frédéric Damé, Nouveau dictionnaire roumain-français (1893) – confirmă circulația cuvîntului coz cu sensul lui atu spre sfîrșitul secolului al XIX-lea. Remarcabilă este însă mai ales o descriere foarte detaliată de la începutul secolului al XIX-lea. din dicționarul păstrat în manuscris al lui Iordache Golescu, Condica limbii românești. Din păcate, textul lui Golescu nu a fost publicat integral nici pînă azi; între fragmentele selectate de Mihai Moraru în ediția de Scrieri alese pe care a îngrijit-o se află însă, din fericire, cuvîntul care ne interesează: „Coz [...] șî sfeteală să aseamănă la înțelegere șî însemnează la jocul cărților cartea cea mai mare, care bate, biruiește pă celelalte cărți. Cum la unele jocuri, împărțind cărți prin mîinile jucătorilor cîte să cuvine șî mai prisosind cărți, una dintr-acelea ce prisosesc să întoarce pă față, care să pune jos șî acea carte să numește sfeteală, iar văpseaoa acei cărți să zice coz șî atu. Șî acea văpsea este la acel joc cea mai mare carte, ce bate toate celelalte cărți ce au alte văpsele”. Textul poate fi ușor înțeles dacă știm că vopsea avea și sensul „culoare, la cărțile de joc”, iar a sfeti (cu derivatul sfeteală) însemna și „a întoarce cărțile pe față”. Se observă și prezența în text a neologismului atu, împrumut mai nou din franceză (din atout) care avea să-l înlocuiască pe coz în terminologia jocurilor de cărți.

Atît apartenența la terminologia jocurilor, cît și tendința de dezvoltare a unor sensuri figurate sînt ilustrate de unele zicători adunate de Iordache Golescu (și reproduse și de Iuliu Zanne, în Proverbele românilor), în care substantivul masculin coz apare în forma de plural cozi: „Or toţi cozii sau nici unul (să zice pentru cei ce vor, or tot să dobîndească, or nimic dă tot)” și „Cu mîna plină dă cozi, cine nu ştie să joace? (adică, cu stare bună, cine nu ştie să trăiască?)”.

Se pare că, într-o epocă în care jocul de cărți era foarte prezent în viața oamenilor, cuvîntul denumind valorile cîștigătoare a evoluat, colocvial, către o utilizare adverbială, cu sens superlativ. Această utilizare e bine reprezentată în teatrul lui Alecsandri, un autor foarte atent la registrul colocvial al vremii sale: „Le prinde cămașa cu altițe dă minune, și-s frumușele coz!”; „îs mîndrulițe     coz!” (Cinel-cinel, 1857); „îi frumușică coz” (Rusaliile); „E nostimă coz” (Sfredelul dracului); „E cam prostuță, dar frumoasă coz” (Sînziana și Pepelea); „Serdarul îi însurat c-o nevăstuică... coz!...” (Agachi Flutur). Cum se vede, coz nu era asociat doar cuvîntului frumoasă, dar rămînea legat de calificarea pozitivă („eşti mîndră coz, cum șade bine unei ibovnice de voinic”, N.D. Popescu, Boierii haiduci, 1892). Oricum, sintagma frumoasă coz este cea care s-a păstrat, reapărînd sporadic în secolul al XX-lea, în texte care recurgeau la un limbaj voit popular și arhaizant. Cuvîntul s-a păstrat astfel în uz și reapare din cînd în cînd și în texte actuale („cele 25 de modele frumoase coz”, Curierul național, 2001); „Frumoasă coz, prinţesa avea o singură slăbiciune: florile sălbatice” (clickpentrufemei.ro) etc.

Legată definitiv de registrul stilistic popular, sintagma rezistă probabil pentru că include un cuvînt scurt, funcționînd ca marcă de superlativ, și pentru că intră într-un tipar expresiv bine reprezentat (frumoasă foc). Marca populară și contextele pozitive de utilizare îi fac pe unii vorbitori de azi să caute cu îndîrjire alte etimologii, de preferință surse autohtone ale cuvîntului. E probabil mai greu să accepți că jocul de cărți a influențat vorbirea populară și chiar inventarul lexical (presupus arhaic, de fapt mereu reînnoit) al basmului.

Credit foto: Wikimedia Commons