Cînd eram mai tînără nu visam la țările occidentale și la destinații exotice, îndepărtate, cum ar fi Cuba, Peru sau Japonia (locuri în care nu știu dacă voi mai ajunge vreodată). De cîțiva ani am început să mă împrietenesc cu țările din jurul nostru, să-mi dau seama cît de multe au ele de oferit, să înțeleg mai bine diferite contexte care fac parte dintr-un trecut comun. Am sfîrșit prin a mă îndrăgosti de călătoriile prin Balcani pe care le repet la nesfîrșit în fiecare an, de fiecare dată mai descopăr ceva nou și surprinzător.
● Tot acest amestec de vechi și nou, de modern/capitalist și old style/comunist/anii ’90/încremenire te năucește. Dar viața adevărată e pe malul rîului Sava unde se înșiră ca niște mărgele pe ață cîrciumile, unele de lux, altele mai proletare, unele pe mal, altele pe punțile unor vaporașe care nu vor mai pleca de aici niciodată, în apropierea apei totul capătă alt sens. Pe rîu trec barje ruginite exact ca-n filmele lui Kusturica care acum a devenit ultranaționalist și refuză să plătească taxe la stat, se războiește prin media cu fostul lui scenarist bosniac. Pe malul rîului se bea și se mănîncă pleșcovița, vine și un acordeonist care începe să cînte o baladă despre Kosovo, cîntă din tot sufletul, iar oamenii de la crîșmă încep să cînte alături de el, de fapt toți oamenii de aici sînt cu sufletul pe afară. Mult suflet, mult patos și încrîncenare, fiecare sîrb are varianta proprie asupra istoriei recente – îmi va spune un tînăr prieten sîrb, regizor de film, a doua zi. Nu întîmplător cîrciuma se numește „Nostalgia”, în Belgrad totul e nostalgie în starea ei cea mai pură. Nostalgie după rămășițele micului lor „imperiu” din Balcani care s-a destrămat, după teritoriile pierdute. Nostalgie după o limbă comună care s-a fracturat în două, în patru. Nostalgie după o viață netrăită, posibil mai bună, dacă istoria, conjunctura ar fi fost altfel.
● Dacă Belgradul e exuberant, erupe, Sarajevo e mai degrabă setat pe modul chill. Întrebăm unde e bazarul și ne dăm seama că e, de fapt, aproape peste tot, o țesătură de străduțe, pasaje, ganguri, printre gherete și coșmelii, te învîrți în cerc, senzația e una de amețeală plăcută, reconfortantă, caști gura la te miri ce, pînă te pomenești în curtea umbroasă a unei moschei, toate drumurile duc acolo, apa fîntînii susură ca-n poveștile Șeherezadei, bărbați și femei se roagă separat în tăcere, turiști se odihnesc pe băncuțe de piatră, ai putea să-ți petreci aici o după-amiază întreagă, cu o carte în mînă, în liniște, fără să aparții nici unei religii, nici unei dogme, doar ție însuți. Străzile bazarului ar trebui să fie împărțite pe bresle, însă nu se mai păstrează o ordine anume, se vînd alandala șaluri, baticuri, alămuri, ibrice, cărți, însemne ale fostului regim comunist, narghilele, magneți. Însă nu obiectele te fascinează, ci negustorii, oamenii care par că n-au nici o treabă, așteaptă în fața prăvăliilor, pe cîte un scăunel de lemn, le mai vine în vizită cîte un prieten, mai beau cîte un ceai din acela turcesc, parfumat și roșiatic, în pahare mici, se uită la lume, cască, zîmbesc, oftează. Cîrciumile sînt și ele amestecate – cafenele și ceainării în care nu se consumă alcool, în schimb se joacă table și se fumează lula (narghilea), mici restaurante unde localnicii mănîncă cevapi (un soi de mici, mult mai aromați ca ai noștri, într-o lipie caldă) și beau ayran, alături de wine bar-uri cu vinuri sofisticate, pub-uri cu cîteva mese afară unde poți bea un single malt, la un preț nesperat. Și lumea e amestecată, femei cu văl, în grupuri gureșe, mai multe generații, femei fără văl, găști vesele de tineri, bătrîni cu tabieturi de seară, turiști. Se vorbește mult, dar nu tare, se rîde mult, dar nu zgomotos, euforia balcanică se îmbină perfect cu sobrietatea musulmană, unii sînt amețiți, alții treji. Te gîndești că, într-un astfel de oraș, oricine își găsește locul, fără să-i deranjeze pe ceilalți și parcă așa a fost dintotdeauna. Ororile recente prin care a trecut ți se par implauzibile, ai crede că fac parte dintr-o distopie sau o realitate paralelă, dacă n-ai vedea clădirile cu urme de gloanțe.
● În timpul șederii mele în Albania am avut în permanență un inexplicabil sentiment de acasă. Și totuși, explicabil, pentru că în mare parte a fost din cauza limbii. În Albania am vorbit aproape în fiecare zi românește, însă nu cu români, ci cu vorbitori de limba română – în general albanezi, care și-au făcut studiile la universități din România și, desigur, cu aromâni, motivul principal al călătoriei mele (un strămoș de-al meu aromân a venit din Albania în România, la final de secol XVIII). Cît despre aromâni, ai senzația că sînt, de fapt, peste tot, risipiți pe întreg teritoriul Albaniei de astăzi, mereu poți avea surpriza plăcută ca bunicul sau bunica albanezului pe care îl întîlnești întîmplător pe stradă și cu care schimbi cîteva vorbe în engleză sînt, de fapt, aromâni. Ceea ce mi s-a întîmplat chiar din prima mea zi la Tirana – colindînd orașul, uimită de culorile sale și de nuanțele sale oarecum exotice care mă duceau cu gîndul la o țară îndepărtată de peste mare, am poposit la o teresă unde mi-am luat o bere rece, în arșița după-amiezii, și am vorbit acasă la telefon, în română. Imediat s-a apropiat de masa mea un tip cam de vîrsta mea, 40+, care s-a arătat bucuros să mă salute. Tot în română. Ca să vezi, terminase Dreptul la Iași și avea niște amintiri foarte frumoase din timpul studenției. Cum mai arată Iașiul acum? – m-a întrebat. Îi era dor.
● E un spirit amestecat acolo care poate că pleacă de la oameni – bulgari mai în vîrstă născuți în partea noastră din Dobrogea, amintiri care băltesc într-o memorie comună, bulgari tineri care învață vrînd-nevrînd limba română pentru a se „împrieteni” cu noi, turiștii din țara „vecină și prietenă” care vin să-și cheltuiască banii în Bulgaria și asigură, pe timp de vară, o creștere economică a țării. Însă dincolo de oameni sînt locurile, satele, plajele care cumva miros la fel, dar sînt altfel. Dacă vreți, este vorba despre o altă Românie posibilă. Aparent mai decentă și mai civilizată, mai puțin zgomotoasă și cu mai puține fițe, mai curată și mai aproape de natură, oarecum mai autentică și mai sinceră. E o Românie pierdută și în același timp regăsită. Cu totul alt spirit este în partea de sud a litoralului bulgăresc. Am fost la Sozopol, de exemplu, și chiar nu are nici o legătură cu România. Se simt alte influențe, cele turcești, clima e aproape mediteraneeană, umedă și învăluitoare, atmosfera e un pic desuetă, de litoral sovietic din anii ’70, plajele sînt populate de turiști ruși și ucraineni care caută zone mai calde, smochinii chiar fac smochine, nu sînt doar de decor ca aceia din nord, leandrii înfloresc într-o explozie de culori.
● Departe de coasta Adriaticii, vegetația se schimbase – am văzut primele păduri de conifere, munții erau verzi, spre deosebire de cei golași, acoperiți doar de tufe țepoase, din apropierea mării, parcă nici buncărele cenușii, abandonate, ale lui Enver Hodja nu mai erau atît de multe. Și dintr-odată, după un lung șir de serpentine, în fața ochilor mi s-a dezvăluit priveliștea largă și albăstruie a lacului Ohrid, iar cuplul de 70 de ani de lîngă mine, niște oameni simpli, cu care încercasem în zadar să mă conversez înainte pentru că nu vorbeau nici o limbă străină, m-au privit cu o bucurie de copil – nu-i așa că te bucuri de minunățiile țării noastre? Da, mă bucuram, ei erau bucuroși, ea a adormit cu capul pe umărul lui și mi-au dat o caldă senzație de liniște. Apoi, microbuzul a oprit într-adevăr în cîmp, am fost luată pe sus și mutată ca un cufăr dintr-o țară străină într-un alt microbuz, cel de Corcea care mă aștepta (mi-am dat seama că șoferii se vorbiseră în acest sens, doar ca să ajung eu la destinație, unde vezi așa ceva în România?), în zece minute eram în centrul orașului, îmi tîram troller-ul pe străzi și respiram un aer de Brașov.
