Cînd te retragi prea repede din „viața cetății”, la o vîrstă încă activă și cu mult înainte de pensie, poate să apară acest sentiment de excludere, într-un soi de exil autoimpus. De cînd m-am mutat din București, adică de doar două luni și jumătate, m-am felicitat în fiecare zi pentru această decizie, doar respirînd alt aer și bucurîndu-mă de o climă aproape ideală, doar ieșind în fiecare dimineață în grădina în care înfloresc plante cu totul necunoscute mie, doar privind dealurile verzi din zare, redescoperind cerul, orizontul. De fapt, era doar descoperirea faptului că există o viață dincolo de Marele Oraș, orașul meu natal, poate nu ideală, poate doar mai tihnită, însă treptat se insinuează și acel spectru pe care îl bănuiam de la bun început – cel al izolării. În ultima lună, iulie – e adevărat, o lună de vară în care cu toții sînt prin concedii și vacanțe –, zi de zi nu m-a sunat nimeni în afară de mama care locuiește acum doar la 15 kilometri distanță. Doar ideea că oamenii nu te mai caută, nu mai sînt interesați de tine, pentru că ai plecat, mă înspăimîntă. E posibil să fie doar în capul meu deocamdată. Nu eram un om foarte prezent la evenimente nici înainte, dar știam că ajungeam pe jos în Piața Romană în doar douăzeci de minute și în treizeci pînă la Universitate. Știam că, dacă am chef, pot ieși oricînd, oriunde, la orice oră, în acel oraș haotic pe alocuri și alienat. Aici, ideea de „ieșire” în sine a început treptat să dispară. Toate cîrciumile și cafenelele din Cîmpina se închid invariabil la ora 22. Iar eu nu sînt chiar în Cîmpina, locuiesc într-o comună la doi kilometri de oraș. Aseară băusem un pahar de vin – unde altundeva decît în grădina de unde scriu și acum? – și am simțit o nevoie imperioasă „să ies”, să văd oameni, mai mulți oameni, pentru că zilnic îi văd doar pe partenerul meu și pe cele două pisici ale noastre. Știam că e un festival de jazz & rock la Breaza în plină desfășurare, dar cum naiba să ajung acolo, dacă eu tot nu am permis (și chiar dacă l-aș fi avut, băusem vin...). M-am îmbrăcat și am ieșit, căutînd imprecis un microbuz spre Breaza despre care știam că la ora aceea oricum nu mai circulă. Unde sînt orășelele occidentale care rămîn interconectate aproape non-stop? Aici orice transport local e aproape inexistent, ajungi acasă, rămîi acasă. M-am plimbat vreo oră într-un pustiu rural aproape apocaliptic și chiar mă gîndeam cum va fi la iarnă, cu frig și pe zloată, la un moment dat mi s-a făcut sete, desigur că nu-mi făceam speranțe că voi găsi vreun magazin deschis de unde să-mi cumpăr o apă. După ce am dat o tură de sat în care m-au lătrat toți cîinii din curți și de pe lîngă curți, m-am întors acasă, cu convingerea destul de sumbră că oricît ți-ai dori nu ai unde să te duci, doar la gară de unde ultimele trenuri spre București pleacă în jur de miezul nopții. Pentru că nu am permis de conducere, dependența permanentă de mașină este un alt aspect care mă stresează. Nu poți avea mereu pe cineva la dispoziția ta care „să te ducă” undeva.
Revenind la magazin, comuna noastră are unul singur de anvergură, un „La doi pași“, dar toată lumea îi zice „La Anca C.“. Probabil că această Anca a avut o mică alimentară înainte și cu timpul s-a rebranduit, s-a transformat într-un supermarket rural unde găsești cam de toate, unele produse sînt la prețuri ridicole față de marile lanțuri, altele sînt mai scumpe. Am ajuns să vizitez „Anca C.“ ca pe un muzeu, în fiecare zi (se poate ajunge pe jos, fac cam zece minute). Îi cunosc produsele pe de rost. Și nu sînt singura, mă uimește faptul că la orice oră m-aș duce la „Anca C.“, fie că e miezul zilei sau seara, cu zece minute înainte de închidere, magazinul e plin. Îmi dau seama că toată comuna e de fapt non-stop la „Anca C.“ și mă uimește puterea de cumpărare a acestor vecini ai mei de conjunctură, înseamnă că am nimerit într-o comună foarte bogată. Sau, pur și simplu, nu au altă opțiune de petrecere a timpului liber. Toți se cunosc între ei, desigur, socializează cu casierele, cu personalul (nu m-am prins încă cine este misterioasa Anca C.), vin cu cîini, copii în cărucior care urlă, vin laolaltă bețivi, familiști, muncitori și mecanici auto. Deci „Anca C.”, ar putea să fie o „ieșire”, m-am gîndit eu, mai vezi oameni, însă doar pe bandă rulantă, ca la aeroport. Satul nostru nu are crîșmă, ceea ce m-a uimit de la bun început, nici măcar clasicul minimarket cu două mese în față care e peste tot în mediul rural. Alcoolicii beau la botul calului în față la „Anca C.“. Mai sînt niște băieți care beau în fiecare seară bere la doză, „la blocuri”, în fața scării, exact ca-n București. Ba nu, mint, există într-adevăr „un complex”, nici nu știu cum îl pot numi altfel, într-o curte imensă și verde, vizavi de gară. E un loc care în general se închiriază pentru evenimente private fancy, are piscină, muzică bumbi-bumbi și de toate, am nimerit și noi într-o sîmbătă, după ce am studiat pe Google Maps: unde putem merge fără mașină în jurul casei? Localul era gol, mai erau doar doi bărbați în cămăși albe, imaculate, care beau cîte o apă plată și făceau biznis la o masă. Ne-a întîmpinat o fată foarte amabilă, cu buze, unghii și toate alea ca un hostess de Las Vegas. Nimic de reproșat fetei, dar omg!, eu nu înțeleg faza asta, de ce ne trebuie tot kitsch-ul ăsta, de ce trebuie să aducem Monte Carlo într-un „complex” de lîngă Cîmpina? În loc să facem un restaurant sincer, „tradițional”, cu ce-or avea ăștia pe aici și cum sînt peste tot în Bulgaria, de pildă, în zonele lor rurale, să mănînci o salată, o brînză, o friptură sinceră. Ce-i drept, am descoperit o pizza bună, exact ca-n Italia (dar ăștia erau alții, găzduiți la o rulotă în complex)... totuși, cine vine la Cîmpina ca să mănînce pizza ca-n Italia?! Iar prețurile de la bar m-au bulversat total, erau prețuri de Hilton, 22 de lei o hălbuță de bere, 35 de lei un pahar de 150 ml de vin. Așa că am tăiat de pe listă „complexul”, mai rămîne să mergem și să bem bere „la scară” cu băieții de la blocuri.
Cîmpina, orașul, e mult mai ofertant din punctul ăsta de vedere – avem un indian, celebru pe toată Valea Prahovei, un chinezesc, vreo două grecești și un american pub cu burgeri, din cîte am înțeles foarte buni, dar cam gol, tot din cauza prețurilor prea mari pentru o zonă oarecum săracă. De fapt, sărăcia asta e foarte relativă, pentru că sînt mulți din ăștia ca noi, expați de București, care s-au prins că clima-i mai bună, că e aproape de Marele Oraș și vin masiv, cel puțin în perioada verii. Doar că nu-i vezi, își cumpără proprietăți și fiecare stă în curtea lui. Am sperat inițial într-o comunitate locală cu inițiativă, am sperat să-mi fac prieteni aici, dar acum nu mai cred în asta, fiecare își vede de viața lui tihnită. Am văzut un băiat la Lidl, în bermude și cu tricou alb, foarte relaxat de parcă era la Mamaia, vorbea la telefon: „Da, bre, m-am mutat la Cîmpina... de șase luni, da, bre, e liniște aici, nu-s patruj’ de grade...”. Ei bine, cu băiatul ăsta n-aș sta la o bere, să fie sănătos! Mai degrabă aș sta la bere cu moșuleții din piață, la terasa cu mese albe din plastic, cu mici „de Breaza”, unde tot timpul există cîte un breaking news local, oamenii comentează încrucișat între mese, e un loc viu, poate singurul pe care l-am descoperit pînă acum și în care îmi place să revin.
Tot ce știu este că în București nu mă voi mai întoarce definitiv niciodată, e un oraș care m-a apăsat și mi-a făcut mult rău pe termen lung. Și nici acolo nu am avut prieteni, așa că n-am pierdut mare lucru. Nu știu cît voi rămîne aici, dar mă felicit pentru ideea de a închiria și a nu cumpăra o proprietate. Cînd cumperi, deja te legi de glie și toate resursele tale se duc spre a-ți face o viață mai bună acolo unde te-ai stabilit. Investești în casă. Iar viața e prea scurtă ca să bagi bani în niște pereți. Cît despre sentimentul de excludere, acesta poate să apară oriunde, inclusiv în orașul tău natal. Dacă vecinul securist abuziv din mahalaua mea din București nu m-ar fi dat în judecată în urma unui conflict domestic (picătura care a umplut paharul), n-aș fi făcut acest pas, m-aș fi chinuit în continuare acolo, într-un apartament de 40 mp, fără să știu ce înseamnă să scriu într-o grădină plină de trandafiri și să privesc dealurile din depărtare. Mulțumesc, dom’ Sorin!
