Inegalități, inechități

Sursa inegalităților de dezvoltare de astăzi începe în anii 1990.

În România a început să se vorbească despre inegalități după anul 1989. Falsul egalitarism al regimului comunist a fost uitat și România a intrat în logica revenirii la capitalism.

Trebuie spus că și în epoca socialistă exista un fel de frustrare conspiraționistă a inegalității. Bunăoară, un prieten ardelean îmi vorbea des despre alocarea investițiilor regimului socialist către alte regiuni istorice în afară de Ardeal. Nu era un caz singular, ci mai degrabă reprezenta opinia multor cetățeni din Transilvania. Îmi este greu să judec astăzi dacă era adevărat sau aveam de-a face doar cu o formă de complex provincial și dacă orientarea resurselor investiționale se făcea programatic către sudul sau estul țării. Balanța legăturilor dintre ramuri, „Biblia economică” a regimului comunist, care încerca să echilibreze prețurile subvenționate ale mărfurilor produse de întreprinderile socialiste, ar fi semnalat o deviere de la „dezvoltarea armonioasă” a economiei socialiste. 

Cert este că primele două decenii de economie de piață au șters cu buretele aproape toate eforturile de dezvoltare echilibrată ale vechiului regim dintr-un motiv cît se poate de simplu: economia de piață nu mai semăna deloc cu regimul socialist, fostele întreprinderi de stat, obișnuite cu falsele subvenții, s-au lovit de realitatea dură a economiei și pentru o parte dintre ele această nouă situație a fost fatală.

Sursa inegalităților de dezvoltare de astăzi începe în anii 1990. Totuși, ar fi fost multe ocazii pentru remedierea situației, adică pentru a atrage investitori acolo unde întreprinderile de stat au clacat. Din motive diferite, cîteva regiuni au rămas în urmă.

Astfel, s-a ajuns la o inegalitate de dezvoltare regională. De exemplu, regiunea București-Ilfov are un PIB pe cap de locuitor de 1,8 ori mai mare decît media europeană, în timp de alte trei regiuni (Vest, Centru, Nord-Vest) se află între 0,6 și 0,8 procente din medie. Celelalte patru regiuni, Sud-Est, Sud, Sud-Vest și Nord-Est, sînt sub jumătate din media europeană în ceea ce privește PIB pe cap de locuitor. Ceea ce ne dovedește că dezvoltarea de după anul 1989 a contat mai mult decît investițiile din anii regimului comunist care au trebuit să dea „piept” cu piața.

Adevărul este că dezvoltarea inegală a regiunilor este una din marile probleme sociale și economice ale României. Cum s-a ajuns aici? Pe de o parte, din cauza guvernelor care au întîrziat dezvoltarea infrastructurii. Pe de altă parte, din cauza administrațiilor locale care au făcut foarte puține lucruri pentru a atrage investitori români sau străini. Pentru că, în ultimă instanță, diferența de dezvoltare a venit din prezența inegală a investitorilor în regiunile țării. 

Inegalitățile sînt mai multe. Una dintre ele este cea a diferenței maxime între salariile bugetare. De ani de zile se încearcă găsirea unui raport corect între cel mai mare și cel mai mic salariu din sectorul public. Legea de salarizare unitară ar fi trebuit să consfințească acest indice, numai că nu este clar în ce măsură vechea lege a funcționat, nu se știe în ce stadiu este viitoarea lege și, de asemenea, dacă reperele legii (raportul dintre salariul cel mai mare și cel mai mic) au fost respectate. 

O altă inegalitate este cea dintre salariile de la stat și cele din sectorul privat. Aici, diferențele lovesc în logica economică. Salariile mai mari din sectorul public arată o funcționare ciudată a economiei, dacă avem în vedere că mediul privat își asumă riscuri, este legat de performanțe, plătește taxe, impozite și contribuții și deci ar trebui să aibă salarii mai mari decît în sistemul public. Numai că, sfidînd forța economiei, sectorul bugetar a forțat în ultimii ani creșteri de venituri care îl situează acum deasupra celui privat.

Coeficientul Gini, care măsoară gradul de inegalitate a nivelului de trai, situează România printre primele țări europene. Cum se poate reduce inegalitatea? Nu prin ceea ce cred politicienii de stînga, și anume printr-un impozit progresiv. Mai degrabă, România ar trebui să dezvolte pîrghiile fiscale prin care bogații să se poată implica în punctele nevralgice ale societății românești: educația, sănătatea sau cazurile sociale. 

O altă inegalitate este cea a numărului mare de angajați cu salariul minim pe economie. Este o realitate că salariul minim este folosit, în anumite situații, pentru optimizarea plății impozitelor și contribuțiilor către bugetele de stat, dar adevărul este că multe întreprinderi mici și mijlocii angajează cu salariul minim pentru că nu produc valoare adăugată și sînt angajați care acceptă salariul minim pentru că, pur și simplu, acesta este nivelul lor de calificare. 

Despre inechitate. Dacă inegalitățile s-au format ca rezultat al pieței sau al lipsei de acțiune a decidenților politici, inechitatea este efectul direct al deciziilor politice. Cel mai notoriu exemplu este regimul de activitate și de ieșire la pensie oferit unor categorii de angajați din sectorul public: Justiție, armată, ordine publică, funcționari parlamentari, angajați ai Curții de Conturi ș.a. În aceste cazuri, nu este vorba doar despre cuantumul pensiilor de care beneficiază toate aceste categorii, ci despre salariile mari pe care le primesc, despre lipsa de performanță pe care o afișează sau despre vîrsta și condițiile privilegiate pentru ieșirea la pensie. Inegalitățile și inechitățile din economia și societatea românească au cauze și soluții diferite. Dar experiența de pînă acum ne arată că guvernele nu au deloc abilitatea și determinarea de a schimba ceva din inegalități și inechități.

Share


Fantezii

Fantezii