Trăim cu speranța nemuririii. Trăim cu iluzia, spunea filosoful Thomas Nagel, că o lume fără noi înșine în ea, în oricare punct din întreaga sa istorie, ar fi o lume din care lipsește o piesă esențială, o lume care și-a pierdut subit toate parîmele de fixare. Ascundem gîndul morții noastre și aproape ni se pare năstrușnic, chiar bizar să fim preocupați prea mult de acest aspect considerat din ce în ce mai insignifiant al vieții noastre, ca și cum nu noi vom fi în acel viitor în care nu vom mai fi, ca și cum nu am trăi sub imperiul morții. Cum de am ajuns să considerăm moartea la periferia vieții noastre, cînd este atît centrală? (Shafak) De unde această idee că moartea nu face parte din viața noastră?
Trebuie să admitem că povestea morții și muririi în secolul XXI este mai degrabă paradoxală (The Lancet Commissions, 2022). Nu se mai stă la căpătîiul celor care mor, nu se mai priveghează morții, nu se mai „împacă” muzicanți pe ultimul drum, nu se mai adună bocitoare, nimeni nu vrea să știe despre acel cineva, care pînă mai ieri era, că nu mai e. Moartea nu mai reprezintă pentru nimeni un moment atît de solemn încît să merite osteneala de a fi acolo, lipiți de coșciug, în iminența unei falii ontologice, aproape de buza prăpastiei (Nagel). Tratarea morții cît mai neutru posibil, cu o prudență afectivă neinvazivă social, la periferia vieții concrete, frenetice, face aproape imperceptibil în societate acest moment fundamental din viața noastră; face ca dispariția de pe fața pămîntului să nu fie cu nimic mai importantă sau mai remarcabilă decît apariția complet accidentală, ce a precedat-o.
Nimeni nu vrea să știe, nu mai este interesat de moartea altuia, fiindcă nimeni nu vrea să știe nimic despre propria sa moarte. Subordonîndu-ne aproape total ignorării morții, renunțăm virtuos la virtutea cea de pe urmă, de a fi alături de cei care vor pleca, văzînd în ei mai mult cadavrele care vor fi decît muribunzii ce sînt încă. Externalizarea morții și a grijii față de moartea celor dragi este inclusă, deja, în calculul existențial al fiecăruia ca un mod de a eficientiza tocmai acel ultim timp pe care l-am aloca nereciprocativ, altruist, celui care moare. Căutăm organizațional să convertim cît mai mult din absența noastră, legitimă: ne preocupăm de clinici paleative cu personal cît mai empatic, chiar religios, de servicii funebre complete, firme de catering specializate în meniuri de pomenire, tot ce e necesar pentru ca plecarea și ultima apariție publică să fie cît mai elegantă, cît mai corectă, cît mai impersonală. Ne asigurăm de buna noastră implicare și facem din asta un eveniment cît mai discret.
Instituționalizarea ultimelor clipe de viață, patul de spital, lipsa familiei și a celor cunoscuți, depunerea sicriului la capelă, nu pe masa din sufragerie, cu siguranță fac moartea și doliul mai ușor de suportat, însă cît de firească este această scoatere a morții din viețile noastre? Cît de virtuoasă moral? Cît de benefică existențial?
Ideea de a periferiza moartea și tot ce ține de evenimențialitatea ei înfricoșătoare, deși poate părea naivă, condescendentă sau doar amuzantă, are adepți serioși și practici elaborate. Două intuiții au motivat-o de-a lungul timpului, cu precădere: prima, că moartea vine cu siguranță dintr-un dincolo și a doua, că trebuie să rămînă acolo. O lume de dincolo pe care Socrate nu o chestiona (Menon), una pe care Platon o popula cu suflete nemuritoare și transmigrante (Mitul lui Er) și, nu în ultimul rînd, una pe care Epicur o declara nulă, atît ontologic, cît și epistemic (Scrisoare către Menoekeus). Și unii, și alții considerau o risipă de resurse gîndul la moarte și la lumea de dincolo. Era suficient că moartea venea, la ce bun să te gîndești atît la ea? În viața de zi cu zi, altele erau lucrurile care necesitau, chiar imperativ, centralitate: cunoașterea adevărată, virtutea adevărată, fericirea adevărată. Era de muncă, nu glumă, în lumea mortală și gîndul că moartea le-ar pune în pericol nu doar că nu era de ajutor, dar era și fals. Nu moartea este pericolul, ci chiar „lucrul” care face moartea posibilă. Moartea nu poate să schimbe ceea ce este neschimbabil: „Egalitatea în sine, Frumosul în sine, fiecare lucru real în sine, realitatea, permit ele vreo schimbare?“ (Platon, Phaidon). Are moartea vreo putere asupra lor? Revelația tuturor acestor „realități invariabil constante” făcea moartea ridicolă și reușea să aline acele dureri ale nașterii (Platon, Republica), de care alegem să „suferim” (Epictet).
Alungarea morții din preocupările importante ale oamenilor nu anula venirea ei inconturnabilă, cum ar spune francezii, doar oferea un fel de scăpare, îi dădea omului un fel de putere, nesperată, asupra ei, chiar dacă limitată și temporară: în definitiv, moartea e „nimic” pentru noi, cum ar putea fi important nimicul?
Pe de altă parte, spun alți filosofi, anularea oricărui interes față de moarte, invalidarea oricărui sens sau noimă atribuită morții și implacabilității ei obiective sînt contradictorii oricărei meditații la sensul vieții și, nu în ultimul rînd, opuse vieții înseși (Williams). Mai mult, spune Nozick, această atitudine de a scoate moartea din treburile oamenilor, din preocupările lor prioritare, creează o dorință irațională în ei, hilară și despotică, alienantă biologic și mintal: aceea de a crede că nu vei mai muri, aceea de a crede că este posibil să oprești roata îmbătrînirii, decrepitudinii, dependenței, roata vieții. Medicalizarea excesivă, rejuvenarea facială și corporală, patologizarea bătrîneții, toate aceste deprinderi contemporane suspendă complet judecata umană și denaturează ireversibil realitatea sensibilă. „Mașina de trăiri” sau de vise nu mai este un contrafactual, menit să pondereze dorințe iraționale, devine un must-have personal, iar nemurirea capătă în sfîrșit substanță, devine proiect public, se îndepărtează cît mai „rațional” de visul nebunesc care a creat-o. Punîndu-te suport unui „ceva”, care nu e dincolo, e chiar lîngă tine, la un click sau upload distanță, ușor de operat și infinit mai competent în a avea toate trăirile imaginabile este mai mult decît o ispită diavolească. Poate fi fericirea mai completă? Poate fi moartea mai departe? Și, în același timp, poate fi fandaxie mai mare? Nu cumva obținem de bunăvoie și nesiliți de nimeni chiar „murirea” pe care zicem că am păcălit-o?
Aceste poziții reflective nu sînt fără urmări practice. Pe de o parte, aceea că oricît de impersonal, de lucid, filosofic sau religios ne-am raporta la moarte și la lumea de dincolo, frica pe care o declanșează în oameni este omniprezentă și tot așa și dorința de a ne debarasa de ea. Nu ești ferit de „boala de moarte”, cum spune Kierkegaard, oricît de mult te-ai strădui. Exercițiul intelectual al „acceptării irelevanței apelului la dovezi palpabile”, presupus de „raționamentul elenctic” (Vlastos), nu reușește să păcălească simțurile primare, tocmai pentru că, nu-i așa, simțurile nu pot fi nici sursă, nici temei pentru cunoaștere adevărată. Să le iei in considerare înseamnă să te înșeli, deci să nu poți fi virtuos și, în final, să nu poți găsi fericirea adevărată, iar să le ignori înseamnă să nu mai fii om pe deplin.
Pe de altă parte, a nu mai vedea în moarte nimic spiritual, nimic prin care acea parte din noi, indiferent ce ar fi, numită suflet, cum spune Platon (Criton), să dea seama de cei care pretindem că sîntem în viața noastră înseamnă ceva mai greu de suportat decît moartea însăși. Rezultă că trebuie să murim fiindcă e necesar chiar lucrului care sîntem și, paradoxal, această necesitate dă sens vieții lui „aici și acum”. Fără moarte, conștient sau nu, am fi doar ceea ce sîntem: un număr finit de elemente chimice și biologice, combinate previzibil, mai mult sau mai puțin sofisticat, spre satisfacerea unor funcții vitale, aflate la rîndul lor în slujba activării unor oportunități mereu accidentale, mereu în transformare, mereu în deficit, nicicînd în controlul nostru. A da vieții exclusiv valoare vitală, a o dez-sufleți înseamnă să îți așezi propria viață chiar pe panta morții: să trăiești într-o minciună sfruntată și să ratezi acele virtuți adevărate de care vorbeau anticii. Înseamnă să dai valoare de adevăr unei metafore. Fără îndoială că celulele mele sînt eu, dar sînt eu celulele mele? (Ricœur) În clipa cînd admitem că sîntem limitați de lumea în care trăim, devine limpede că sîntem incapabili să trăim în lumina consecințelor depline ale acestei recunoașteri. Ca atare, nu ne mai pregătim pentru moartea noastră, fiindcă am ales cu bună știință să fim repetenți în viețile noastre; nu mai prețuim viața fiindcă de fapt nu o mai celebrăm, ci ne ascundem în ea; nu mai vrem să aflăm cine sîntem noi cei care nu vom mai fi, doar ne mulțumim cu versiunile, ca să folosesc limbajul de lemn al lumii noastre, cele mai funcționale.
Am putea spune, extrapolînd, că fără moarte nu am ști niciodată cine sîntem cu adevărat și nici ce ar trebui să facem cu viața noastră. Libertatea de a fi și de a face își pierde sensul și atractivitatea (Williams). Și-ar pierde sensul chiar viața însăși. Derizoriul, deriva, stagnarea și, în final, plictiseala și letargia ar fi constantele vieții noastre, iar cunoașterea, virtutea, fericirea niște necunoscute perpetue, dispensabile lumii de aici (Wells), la fel ca viețile noastre, oricum, muritoare. A nu recunoaște complexitatea chestiunii morții înseamnă să nu vedem pădurea din cauza copacilor, înseamnă să nu vedem valoarea morții în viața noastră.
Cu siguranță nu putem învinge moartea. De altfel, pandemia recentă ne-a arătat, contrar periferizării morții, că nu avem nici un control asupra ei și că sîntem la fel de vulnerabili ca întotdeauna. Perspectiva reducerii morții la un simplu fenomen fiziologic ascunde dimensiunea ei profund spirituală și relațională, dar mai ales tristețea celor care mor singuri și a celor care rămîn în urma lor. Din fericire, „boala de moarte” nu e mortală. Terapeuți, filosofi, teologi de pretutindeni consideră că moartea și problema morții trebuie readusă în centrul vieților noastre (Sallnow). Moartea ne amintește de fragilitatea noastră, ne amintește de ceea ce ne face la fel. Faptul că în pandemie toată grija morții a fost cedată profesioniștilor îngrijirii s-a întors împotriva tuturor și, în ciuda serviciilor medicale și paleative din ce în ce mai performante, nicicînd nu ne-am simțit mai puțin consolați, mai neajutorați, mai pierduți. Poate că e timpul să realizăm că grija față de cel care moare ar trebui să fie considerată un dar, nu un calvar, iar teama de moarte doar o slăbiciune omenească, distribuită egalitarist, care nu ar trebui să ne împiedice în a excela să fim oameni. Este timpul să dăm valoare morții noastre, să o readucem în treburile noastre.
Altfel spus, poate că moartea este Nimicul Absolut, dar este moartea „nimic” pentru noi? Poate că moartea este la marginea vieții, dar duce ea viața noastră la margine? Poate că moartea este un rău, dar este ea cel mai mare rău?
Dorina Pătrunsu este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Interesele sale de cercetare și predare sînt filosofia socială și politică, analiza instituțională și teoria alegerii publice.
