.jpg)
În anii 1970-1980, totul era mai imprevizibil. Multe din acțiunile instantanee de acum presupuneau un timp de așteptare și o doză de incertitudine.
De pildă, atunci cînd stabileai o întîlnire cu cineva. Vorbeai la telefonul fix cu fir buclat și stabileai ziua și ora. În general, chestia asta nu se făcea spontan, ca acum. Ci cu cîteva zile înainte. Fie că era vorba de o întîlnire cu un prieten sau o prietenă, fie cu un potențial curtezan. Întîlnirile de afaceri nu prea aveau loc frecvent, dintr-un motiv foarte simplu: nu prea se făceau afaceri, decît la negru, pe vremea aceea. Sau în cadrul sistemului (care chiar era „sistem”, pe atunci), caz în care cu siguranță nu te puteai întîlni pe stradă.
Sigur că te puteai vedea cu un prieten ca să discuți despre viața ta profesională și să pui la cale cum ai putea-o îmbunătăți. Asta era cam cea mai apropiată variantă legală a unei asemenea interacțiuni. Underground, te întîlneai cu cineva să-i vinzi vreo carte, să cumperi bilete la teatru, la Cinematecă sau să-ți facă rost de mîncare ori alte cele ilicite. Sau chiar să-ți schimbe bani. Ori să te ajute să cumperi ceva de la shop, dacă aveai cumva niște bani din străinătate.
Dar cele mai multe întîlniri erau prietenești. Te vedeai cu un prieten la ceas, la Universitate. Uneori pur și simplu ca să te plimbi. Alteori ca să mergi la film, teatru sau expoziții. Întîlniri de shopping nu prea erau, pentru că nu aveai ce să cumperi. Mai curînd te duceai, țintit, cu cineva care cunoștea vreun vînzător și care îți putea face trampa cu acesta.
Poate tocmai de asta pe atunci preferam cofetăriile. Erau cam singurele locuri care nu arătau mizerabil fără să fie exagerat de scumpe și unde puteai mînca ceva bun. Chiar cu riscul de a face diabet: pentru că atît în liceu, cît și-n studenție mergeam cam zilnic la cele cîteva cofetării din centru. Sigur, mai erau și librăriile. Dar și aici, în anii 1980, era greu să găsești o carte mai de Doamne ajută dacă nu aveai relații. Sau s-o găsești fără o alta de care n-aveai nevoie, la pachet: una, de pildă, despre alimentația rațională, concept iubit într-o epocă, de fapt, a foamei.
Într-o perioadă fuseseră simpatice și neașteptate tutungeriile: dar în anii 1980 n-au mai fost chiar așa. Cu atît mai puțin magazinele de haine. Și să nu mă întrebați de mall-uri. Nu existau, evident, pe atunci. Erau, în schimb, magazinele universale, precum București, Victoria și mai noul (construit în anii 1980) Unirea. Îmi aduc și acum aminte de construcția și apariția lui. Pentru că era la doi pași de școala mea. Pentru vremea de atunci putea fi considerat un mall, deși nu avea săli de cinema. Dar poseda, la ultimul etaj, o cofetărie care mi se părea fabuloasă, de pe alt tărîm. Și un număr de telefon unde puteai vorbi cu Moș Gerilă (varianta comunistă de Moș Crăciun, despre care se zicea că venea de Anul Nou).
Dar revenind: tot la ceasul de la Universitate puteai avea o date. O întîlnire amoroasă sau cu potențial amoros. Și pe aceasta trebuia s-o stabilești cu cîteva zile înainte, altfel n-ar fi fost politicos. Nu prea se mai schimbau locul și data, așa cum facem deseori acum, pe telefoanele noastre mobile, cînd, într-un fel, totul e mai volatil. Acum trăim într-o lume fluidă pe care, într-o anumită măsură și la un anumit nivel, o putem schimba. Dacă ne răzgîndim, dacă avem o stare proastă sau una de anxietate și nu ne simțim în stare să ieșim din casă, putem oricînd contramanda întîlnirea. Printr-un mesaj, evident. Care poate fi chiar dintre cele pre-scrise. Nici măcar nu trebuie să auzim inflexiunile vocii care ne-ar putea face să ne simțim vinovați. (Ca să nu mai vorbim că putem pur și simplu să-l – sau s-o – ghostuim, dacă hotărîm că nu ne interesează cu adevărat, cel puțin pentru un timp.)
Pe cînd, pe vremuri, întîlnirea era un eveniment destul de bătut în cuie, semănînd, într-un fel, cu cea de business care nu prea putea avea loc.
Mai multe într-un articol viitor.
