Cum se numește, în limbaj administrativ, momentul în care cineva îți spune că nu pierzi nimic, deși cifrele, durata, mecanismul și realitatea arată că pierzi? I se spune comunicare publică. În limbajul meu de profesor, i-aș spune o neconcordanță între enunț și referent. Mai simplu: una se spune, alta se întîmplă.
Așa arată, deocamdată, povestea noii legi a salarizării, în ce privește educația. De exemplu, ni se explică senin că gradația de merit nu dispare, ci se transformă în primă de performanță. Că profesorii care o au nu trebuie să se teamă. Că, dimpotrivă, ar putea fi chiar mai bine, fiindcă 20% dintr-un salariu de bază mai mare ar suna – nu-i așa? – promițător. Doar că gradația de merit însemna 25% din salariul de bază, pentru cinci ani. Prima de performanță, în proiect, înseamnă între 10% și 20%, pentru 3, 6 sau 12 luni, acordată pentru cel mult 30% din angajați. E ca și cum cineva ți-ar spune că nu ți-a luat umbrela, ci ți-a înlocuit-o cu o pălărie de hîrtie, eventual în zilele în care plouă mai puțin.
Sigur, se poate discuta despre felul în care funcționa gradația de merit. Se pot discuta criteriile, dosarele, birocrația, competiția adesea absurdă între profesori, diferențele dintre discipline, dintre județe, dintre școli. În spatele fiecărei astfel de gradații stau dosare, activități, concursuri, elevi, ore suplimentare, proiecte, hîrtii, hîrtii care dovedesc alte hîrtii. Nu e un cadou sau o sinecură. E o formă imperfectă, dar cît de cît stabilă, de recunoaștere a unei munci depuse ani la rînd.
Problema nu e doar procentul. Problema e că profesorii trăiesc într-o instabilitate devenită metodă de guvernare. Azi li se promite, mîine li se explică, poimîine li se taie, apoi li se spune că n-au înțeles bine. Indemnizația de dirigenție apare, dispare, se „analizează cu atenție”. Sporul pentru zone izolate scade. Grilele pentru debutanți sînt ajustate, dar „fără a crea așteptări foarte mari”. Performanța devine premiu temporar, condiționat de fonduri, de regulamente, de ordonatori, de consultări, de încadrări bugetare. Educația primește încă o dată o lecție despre precaritate, predată de la catedra autorității.
În ultimul an, profesorii au fost printre cei mai loviți de „reforme”. Nu știu dacă există un alt corp profesional asupra căruia să se fi testat cu atîta lejeritate combinația dintre austeritate, moralizare publică și dispreț administrativ. Cînd cer bani, sînt corporatiști ai vacanțelor. Cînd tac, înseamnă că se mulțumesc cu ce au. Cînd protestează, țin copiii ostatici. Cînd muncesc în plus, li se spune că oricum au ales vocația. Iar vocația e o monedă convenabilă pentru stat: nu trebuie indexată, nu intră în grilă, nu se negociază cu sindicatele.
Profesorul a devenit, în imaginarul public, ținta perfectă. Destul de vizibil ca să fie acuzat, destul de vulnerabil ca să nu conteze. Are prea multe vacanțe, dar trebuie să repare toate traumele sociale. E slab pregătit, dar trebuie să formeze elite. E leneș, dar trebuie să stea după ore cu elevii, cu părinții, cu rapoartele, cu platformele, cu proiectele, cu recuperările, cu hîrtiile. E plătit din bani publici, deci orice om care a trecut cîndva prin școală se simte îndreptățit să-i facă fișa postului.
Discuția despre legea salarizării nu e doar despre salarii, o tot spun. E despre locul profesorului într-o societate care îl invocă festiv și îl tratează contabil. În discursurile oficiale, educația e prioritate națională. În proiectele de lege, devine cost bugetar.
Ar trebui să începem de la realitate, nu de la ambalajul ei comunicațional. Dacă se reduce un drept, să i se spună reducere. Dacă se înlocuiește o formă stabilă de recompensare cu una temporară și incertă, să nu i se spună avantaj. Dacă profesorii sînt puși să suporte nota de plată a unei reforme făcute fără ei, să nu li se ceară și aplauze.
Școala îi învață pe copii, printre altele, să citească atent. Să observe diferența dintre afirmație și dovadă, dintre intenție și efect, dintre promisiune și fapt. Ar fi ironic ca tocmai profesorilor să li se ceară acum să nu mai facă acest exercițiu.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
.jpg)
