În anii ’70-’80 ai copilăriei și adolescenței mele, odată devenit conștient, nu te puteai simți liber pînă la capăt. Oricît ar avea unii și alții nostalgii, lipsa libertății rămîne o realitate indiscutabilă. Pe care sper să n-o mai trăim. Împotriva căreia am votat, de altfel, și acum. Pe atunci, chiar în momentele cele mai bune, ni se aducea mereu aminte de faptul că nu eram liberi. Că eram supravegheați. Începînd de la telefonul pe care l-am avut fiecare dintre noi, în cele din urmă. Spun „în cele din urmă” pentru că în familia noastră neextinsă (mama, tata și cu mine) nu am avut telefon imediat, de cînd au început să se instaleze. Ci cînd am avut eu vreo 5-6 ani, dacă-mi amintesc bine, pe la mijloc de ani 1970.
Bunicii mei, mai gospodari și mai adaptați realităților, au avut de cînd îi știu. Pentru cei care n-au mai prins așa ceva, era un telefon fix, conectat la o priză. Avea un disc pe care formai numerele și un receptor legat cu fir de aparatul principal. Nu puteai să vorbești de oriunde, ci doar din camera cu telefonul. Asta dacă nu aveai un fir mai lung sau două aparate în camere diferite. Dar, oricum, erai legat și dependent de firul buclat al telefonului. Cînd răspundeai, de cele mai multe ori erau toată lumea din încăpere și toți ochii ațintiți asupra-ți. Gradul de intimitate pe care-l puteai avea cu vocea de la telefon era mic spre deloc.
Dacă te făceai că nu auzi interpelarea și-ți continuai tacticos convorbirea, respectiva persoană continua să ridice receptorul. Ori, pur și simplu, în semn de protest (căci și asta se auzea). Sau proferînd nu neapărat injurii, căci se ajungea și la așa ceva, ci cuvinte apăsate. Nu-l cunoșteai direct pe omul respectiv, decît în rare cazuri. Uneori, în mod paradoxal, existau și momente de cvasi-intimitate cu cuplajul. Cînd ridicai aparatul, în vreun moment de singurătate, dar și de pace interioară, și-ți răspundea, evident, tot cuplajul, aveai cu el sau cu ea cîte o discuție chiar prietenoasă. Dar trecea și reveneai la vechea rivalitate tehnică, să-i zicem.
Cînd ni s-a pus telefon și la noi acasă, pe Șoseaua Giurgiului, am cerut să fim fără cuplaj. Mi se pare că plăteai ceva mai mult. Am plătit, ne-a fost adus aparatul. Am fost fericiți cu el și, aparent, independenți. Ne-am mutat apoi, pe George Enescu (pe atunci Cosmonauților). Acolo ne-am luat un telefon nou, care azi s-ar numi vintage: negru, și pătrățos, cu o alură interbelică. Și mai ales cu un fir foarte lung, care se putea muta în oricare dintre cele trei camere ale apartamentului, inclusiv în a mea. Totul părea idilic, pînă cînd ai mei au început să spună că, din cînd în cînd, se auzea cîte un „poc” în receptor. După ce vorbeai ori chiar în timpul convorbirii. Cuplaj nu aveam, așa că nu rămînea decît varianta care azi ar suna paranoică și de teoria conspirației: că cineva ne asculta. Așa că am început să fim tot mai atenți, pe la mijloc de ani 1980, ce vorbim la telefon.
Continuînd ideea de mai sus: povestea cu ascultarea telefoanelor putea părea paranoia, dar, mai tîrziu, am cunoscut pe cineva a cărui meserie tocmai asta era: asculta și înregistra telefoane private (altfel, un om la locul lui, cu familie etc., ai fi zis). Am trăit în umbra lui Big Brother înainte să-l citesc pe Orwell. Securiștii, evident în costume cenușii, pe care-i ironizam pentru că-și făceau nevoile în fața geamurilor noastre, erau și ei cît se poate de reali și de nocivi. La fel și poveștile prietenilor noștri care spuneau că cineva le intra din cînd în cînd în casă și le cotrobăia pe acolo, schimbînd ordinea lucrurilor.
Sper să nu mai trăim vreodată așa ceva. Noi, cei care am simțit în diverse grade cît de îngrozitor e să-ți fie amenințată libertatea, putem afirma, cu atît mai mult, cît de norocoși sîntem. Și că trebuie să prețuim ce avem purtîndu-ne, pînă la urmă, normal.
