Locurile se gentrifică sau pur și simplu „se strică”?

În ultima vreme, e tot mai la modă termenul de gentrificare, folosit mai ales de către cei mai tineri și mai deștepți decît mine, cu facultăți prin străinătate.

În ultima vreme, e tot mai la modă termenul de gentrificare, folosit mai ales de către cei mai tineri și mai deștepți decît mine, cu facultăți prin străinătate. Dacă ne uităm la definiția lui, termenul e destul de restrictiv și se referă la un proces socio-economic urban în care un cartier aflat în declin și locuit de oameni cu venituri mici este renovat/revigorat, atrage investitori, se mută acolo unii mai bogați și-l „gentrifică”, așa că tu ca om normal nu mai ai ce căuta acolo pentru că nu-ți mai permiți. Termenul a fost folosit inițial prin anii ’60 de către Ruth Glass pentru a descrie schimbările dintr-un cartier din Londra, s-au scris cărți pe tema asta (pe care nu le-am citit, dar nu asta e tema acestui articol), auzim despre gentrificare cînd, de pildă, rezidenții din centrul Lisabonei nu-și mai permit să-și plătească chiriile pentru că cele mai multe dintre locuințe s-au transformat în Airbnb-uri pentru turiști și au crescut prețurile, l-am mai auzit și legat de coasta Adriaticii sau de Costa del Sol luate cu asalt de către „englezoii cu bani” (citez un amic). Însă termenul s-a extins – mai nou, orice loc cinstit, autentic care se transformă și „se strică” peste noapte, gata, s-a gentrificat!

Să luăm ca exemplu Piața Obor, pentru că am primit suficiente observații din partea prietenilor mei mai tineri și cu facultăți prin străinătate să nu mai scriu despre Obor pentru că îi fac reclamă și locul „se gentrifică”. Nefiind vorba despre un cartier, asta poate să însemne că o mamaie din vecinătate nu-și va mai permite să-și cumpere de acolo morcovul și roșia, iar un tataie n-o să mai poată să-și bea citirica, pentru că va fi înlocuită de berea artizanală pentru hipsteri IT-iști și pentru turiștii străini. Fie vorba între noi și, în mare, cam asta s-a întîmplat. Dar era inevitabil. Dincolo de trecutul ei romantic (Tîrgul-din-Afară de Moși, Maria Tănase etc.), îmi amintesc piața din timpul regimului comunist – era un loc nefrecventabil alcătuit din niște tarabe din ciment pe care așa-zișii țărani își expuneau marfa, adică mere mici și cartofi găunoși (comerțul liber nu era încurajat de regim, desigur), pe jos era noroi și printre tarabe curgeau niște zoaie, iar dinspre butoaiele cu murături din capătul pieței venea un miros de varză împuțită. Era un loc cinstit și autentic? În felul lui, da, dar inspira sărăcie și decrepitudine. Iar după 1990, piața a devenit și mai nefrecventabilă pentru că marfa din noul comerț capitalist, adică găina vie, ouăle, brînza, ceapa, se vindea de-a dreptul pe bordură din niște sarsanale în culori îndoielnice, de fapt, se vindea absolut orice, de la șosete și săbii de samurai la casete cu manele, manelele se auzeau de peste tot, iar damful și fumul de la mici, sute de mici, pe zeci de grătare improvizate, o înfășurau ca într-o glugă (nu vreau să amintesc de cîte afaceri ilegale s-au desfășurat aici și de cîte șpăgi s-au dat, de-a lungul timpului...). Din nou, era un loc autentic pe care să și-l permită și mamaia și tataia? Desigur, și ilustra perfect societatea românească din perioada respectivă. Am asistat la toate transformările prin care a trecut Piața Obor și toate au fost în acord cu vremurile pe care le-am traversat în ultimii 35 de ani. Și vă spun cu mîna pe inimă: Piața Obor e acum în cea mai bună variantă posibilă a ei, în sfîrșit a devenit un loc frecventabil nu doar pentru a face negoț, dar și pentru a pierde timpul și căsca gura. Desigur că și eu sînt cîrcotașă, nu mai e o piață ieftină chiar deloc, am strîmbat din nas cînd s-au deschis cafenele trendy, cu șprițuri scumpe, la etajul unu din hala veche, dar mai ales cînd s-a inaugurat noul stabiliment cu mîncare „Gust Obor” despre care mi-am imaginat că va distruge „spiritul locului”. Nu s-a distrus nimic. Micii tot acolo sînt, mușteriii sînt aceiași, în plus avem și mîncare chinezească, putem mînca momo ca-n Nepal la Jasmine și, mai nou, dacă nu ai chef de mici, poți să-ți iei un „pui scăldat în mujdei”, chiar așa se cheamă bistroul sau ce o fi el, bună idee de marketing, puiul e și el accesibil ca preț, n-am mai văzut oameni care să înfulece cu atîta poftă de pe vremea celebrei rotiserii de pe Dacia cînd puiul se mînca cu mîna de pe capota mașinii. Desigur că se poate și mai bine în Obor, dar nu pot fi retrogradă și să visez după varza împuțită de altădată.

S-a „gentrificat” Vama Veche? Desigur, păi te costă trei zile acolo cît un sejur în Bulgaria și nici Bulgaria nu mai e ce-a fost, e plin de BMW-uri și de fițe, de cazări cu jacuzzi la care nici nu visa hippiotul de acum douăzeci de ani cînd stătea la cort și nu se spăla cu zilele decît în mare. Adevărul e că și pe-asta am prins-o de la începuturi, cînd am ajuns prima dată nu existau acolo nici un Mitocanu, nici un Ovidiu, nici un Bibi, doar un drum prăfos spre plajă și o tonetă cu bere Bergenbier. Lanuri de porumb, plajă sălbatică și marea. Și un sat mititel în care absolut toți localnicii au profitat într-un fel sau altul de pe urma transformării, a „gentrificării”. Toți au fost gazde, au oferit locuri de cort prin curți, au vîndut mărgele sau porumb copt. Nu vreau să devin nostalgică după tinerețea mea petrecută acolo (parțial, adică cîteva veri), dar din momentul în care a început să se transforme într-un mini-Woodstock, la finalul anilor ’90, Vama Veche era praf. Așa cum tinerețea noastră a fost praf. Șandramale construite șui, alandala, fără nici un plan (sau în funcție de șpăgile care se dădeau și acolo), mîncare încropită și infectă, am prins un an în care toți hippioții din Vamă au luat nu știu ce bacterie, se țineau cu mîinile de pîntece și nici măcar „o budă normală” nu exista, în schimb exista alcool, mult alcool, așa generația mea „și-a creat amintiri”, cum zic americanii. Iar generația de acum și le creează pe ale ei, mă rog, și li se pare acolo paradisul terestru și tărîmul libertății absolute. Vama Veche din nou e un studiu de caz – a ilustrat perfect toate etapele prin care a trecut societatea românească după 1990.

Mereu am fost atașată de locuri, dar dacă nu-ți mai place un loc sau „se strică”, îl schimbi, că nu te leagă nimeni cu lanțurile de el. Așa am trecut și eu granița ca mulți alții și am ajuns la Krapeț. Și nici n-am ajuns bine, că s-a „gentrificat” și ăsta, dacă mă duc acolo în mijlocul verii, mă întîlnesc cu tot Bucureștiul, ca pe Calea Victoriei. Și iar am primit atenționări din partea prietenilor – nu mai scrie despre locul ăla „secret” de la mare pe care îl știe toată lumea, că o să se strice de tot. Norocul lui e că e rezervație și nu se poate construi orice, oricum, dar deja nu mai găsești cazare decît cu luni înainte, unicul hotel din sat, care e totuși doar un hotel comunist renovat, s-a scumpit ca naiba, așa că nu-mi mai rămîne altceva de făcut decît merg la pas cu omulețul de pe Google Maps pe toată coasta bulgărească pentru a descoperi un loc nou care nu s-a „gentrificat” încă.

„Nu mergem la piață în Cîmpina, că e gentrificată!”, îmi zice I., întoarcem mașina ca să mergem la mica piață de la capătul orașului, de două ori mai ieftină, iar eu îi zic că ar trebui să mergem la tîrg la Băicoi, mi-a scris cineva pe Facebook ca să mă îndrume, acolo e piața autentică, adevărată. Adevărul e că I. are dreptate – prețurile de la Piața Centrală din Cîmpina sînt mai mari ca-n Obor, iar în week-end, cînd dau năvală bucureștenii, sînt și mai mari. Ne-am mutat și noi „pe colinele Prahovei” ca să ducem o viață mai normală, cu o atmosferă mai respirabilă și am nimerit în plin proces de gentrificare, cam la spartul tîrgului. Că era și greu să se prindă și alți bucureșteni – îți poți lua o căsuță aici, cu grădină, liniște, aer curat, la un preț de apartament cu două camere în București și ești doar la o oră de marele oraș. E o parcare mare la gara din Cîmpina care e plină de mașini cu număr de București, oameni care fac naveta, căci cu mașina „nu se merită”. Iar ăsta e un proces real de gentrificare, de manual, nu locuri care evoluează și ele cum pot sau „se strică” precum Piața Obor sau Vama Veche.

Share