Sînt, astăzi, gesturi pe care pur și simplu nu le mai facem. Sînt obiecte care nu mai există, sunete pe care nu le mai auzim, obiceiuri de mult ieșite din uz. În copilăria mea, de prin anii 1970, lucrurile erau mult mai fixe. Nu doar locurile în care trăiai, locuiai, munceai, oamenii pe care îi cunoșteai într-o viață, ci chiar și obiectele de care te înconjurai. Nu spun că era un lucru bun sau rău: întotdeauna există cîte două fețe ale unui fenomen. Era o doză mai mare de stabilitate, dar și o îngrozitoare monotonie, lipsă de opțiuni și, mai ales, de libertate. Dar, dincolo de orice aprecieri ori evaluări, realitatea epocii e că ne cam învîrteam toată viața printre aceleași obiecte. Da, mai schimbam cîte ceva pe ici, pe colo, dar consumismul încă nu se manifesta aici, iar vechiul era o componentă constantă a existenței noastre. Și asta în mod ironic, căci se tot vorbea de „omul nou”. Dar omul nou era, da, nou, ideologic și instituțional, să zicem, dar nu și în privința unei părți a moravurilor și a moștenirii materiale.
Era tot un burghez, într-un fel, acest om nou, deși blama și înfiera burghezia. Căci casele acestuia erau făcute, pînă la urmă, pe modelul celor vechi, dar cu lucruri noi și lucioase, în general lipsite de gust. Iar moravurile, la fel de puritane: se făcea mare caz de familie, de moralitate, de orientarea sexuală „adecvată” (persoanele gay, de pildă, puteau fi condamnate dacă își manifestau preferințele în public). Și, deși se tot vorbea de egalitate, era, evident, în stil orwellian: oamenii noi, cu funcții în sistem, beneficiau de suficiente privilegii.
Cert e că, în mod paradoxal, și-n „epoca de tristă amintire”, am crescut, cum spuneam, aproximativ cu aceleași obiecte în jurul nostru. În aceleași case, în general, pentru că oamenii obțineau casele prin repartiție, nu și le alegeau și nu erau ale lor. Le foloseau cît puteau și cum putea fiecare. Sigur, mai existau schimburi de locuință și, foarte rar, posibilitatea de a-ți cumpăra o casă a ta. Dar, de cele mai multe ori, ocupai același apartament, fie și înghesuit, cam cît trăiai. De asemenea, mobilele, odată cumpărate sau moștenite, rămîneau cam aceleași. Fie că erau vreunele masive, de la bunici, sau unele mai noi și strălucitoare, cumpărate de la vreunul din puținele magazine de mobilă de pe vremea aceea. Cele vechi nu erau apreciate, deși erau evident mai bune și mai frumoase. Cele noi, cu lacul și incrustațiile lor, erau scumpe. Odată „achiziționate” (cuvînt antipatic făcînd parte din limba de lemn a epocii), ca niște comori ce erau, deveneau parte din patrimoniul familial și acolo rămîneau. Fie că era vorba de vitrina cu servicii și bibelouri din sufragerie, de canapeaua, extensibilă sau nu, tot de acolo, de masa de șase sau chiar douăsprezece persoane cu scaunele tapițate ori de patul cu brizbizuri, comodă, noptiere și oglindă cu ramă argintie din dormitor.
Era o lume fixă, cu puține opțiuni și aspirații certe. Odată obiectivele bifate, rar le mai puteai schimba. Sigur, exista o mai mare mobilitate în cazul obiectelor mai mici, precum oale, căni, pahare, ligheane și haine. Dar și aici alegerile erau limitate: dacă mergeai în mai multe locuințe, îți recunoșteai „zestrea” de acasă. Modele erau puține. Industria de consum nu se omora să ne seducă, ci, dimpotrivă, nu știa cum să se mai apere de doleanțele noastre care o depășeau și o incomodau.
De electrocasnice nu am pomenit intenționat. Acum au devenit floare la ureche, mai oricine-și permite un televizor, un aspirator, ca să nu mai vorbesc de telefoane, mașini de spălat rufe și de spălat vase, mixere, blendere, friteuze etc. Pe atunci și aspiratorul era un lux, țin minte că noi am moștenit unul bătrîn și a cărui culoare devenise incertă odată cu trecerea anilor, de la o prietenă care a emigrat definitiv în străinătate. Îl aveam în casă, dar mi se părea o ciudățenie pe care n-o prea înțelegeam și nu mă aruncam să-l folosesc. Trebuia să mă inițiez, îmi trebuia timp de „îmblînzit fiara”.
