E uimitoare actualitatea lui Caragiale. Trebuie să o repet, chiar dacă a devenit o banalitate observația. Caragiale este neașteptat de actual și în paginile sale mai puțin frecventate, cum ar fi bunăoară cele (fragmentare) de amintiri, pe care eu le recitesc adesea din două motive. Mai întîi, pentru că sarcasmul scriitorului devine acolo cumva diferit de cel din operă, revelîndu-se atenuat, duios, infuzat cu sentimentalismul intrinsec al memoriei afective. Apoi, amintirile caragialiene au ceva din la Belle Époque, din aerul lumii antebelice, cu parfumul lui fascinant-exotic pentru intervalul contemporan. Cum spuneam însă, pînă și în acel univers aparent dispărut, actualitatea lui Nenea Iancu se dovedește valabilă, puternică. Într-o astfel de notă autobiografică, intitulată „Glumă proastă“, autorul rememorează punerea în scenă, la un moment dat, la Teatrul Mare din Capitală, a melodramei patriotice (bazate pe așa-numitul, în istoriografie, „Război al Caucazului”) Șamil sau Vulturul Caucazului (e vorba despre eroul caucazian Imam Șamil, n. m.). Acolo, povestește dramaturgul, „după o încăierare sîngeroasă”, „cerchejii” îi iau la goană pe „muscali”. Caragiale precizează regizoral: „Scena rămîne goală și, pe un vîrf de stîncă, se luptă în duel un georgian cu un rus. Georgianul biruie, ia steagul, și rusul, străpuns, cade în prăpastie”. Actorul Mincu (membru al trupei lui Mihai Pascaly, n. m.), poreclit, hilar, și „Țața Mița”, se oferă să joace rolul rusului, explicînd cu stil și cu emfază: „Fac eu pe muscalul, să v-arăt o căzătură de tragedie cum nu s-a mai văzut în București!”.
Omul procedează întocmai, dar apelează la recuzita proprie, încercînd, cu ajutorul ei, să obțină un efect cît mai spectaculos: „Seara și-aduce o saltea d-acasă și o pune între culise la picioarele practicabilului de la poalele muntelui. Vine scena. Mincu, rănit, scapă din mîini stindardul, se lovește la piept, se-nvîrtește într-un picior și șovăie. Dragulici (un coleg de trupă, n. m.) ședea pe vine jos între culise cu mîinile gata pe căpătîile saltelii. Cînd vede că pornește muscalul de sus, îi trage salteaua!”. „Efect” mai „spectaculos” decît acesta nu-și putea imagina nimeni, întrucît, adaugă scriitorul, „erau vreo doi stînjeni de unde pornise Țața Mița”, iar căzătura, vrînd-nevrînd, a fost absolut... dramatică. „Din norocire”, protagonistul nu se lovește decît la „părțile moi” ori la ce numește Caragiale, în alte locuri, cu binecunoscutu-i umor, „gazometru”. Episodul scenic „marțial” se transformă, în culise, într-o frumoasă comedie de situație, cu nelipsita sa conotație bufă. Conotație bufă care poate fi transferată în contextul prezent, deloc buf, desigur, din păcate, dar cu substrat potențial burlesc de asemenea, dincolo de suprafața mai curînd întunecată. Să distribuim și noi cîteva personaje în roluri prestabilite. Putin ar fi „Țața Mița” (Mincu), „muscalul” rănit melodramatic, Zelenski – „cerchezul” erou, luptătorul din vîrf de munte, iar Xi Jinping – „glumețul” Dragulici.
Parcă scena se derulează acum de la sine. Ucrainenii și Zelenski luptă cu bravură de mai bine de patru ani, doborînd, în ciuda „profețiilor” strategice și politologice de pe mapamond, valuri nenumărate de soldați ruși, revărsate sălbatic peste țara lor. Impresia satrapului-șef kremlinez este aceea că, prin viclenie, a reușit să deruteze o întreagă lume, impunîndu-și, pe scară largă, scenariul diabolic, ticluit de decenii în laboratoarele secrete ale KGB-ului. Convingerea lui nezdruncinată rămîne că i-a dus de nas pe toți, din Occident pînă în Orient, prin intermediul unei așa-zise „filozofii a minciunii sfruntate”, practicate dincolo de orice barieră a rațiunii și a bunului-simț. „Filozofia” în cauză a fost construită de altfel la nivel de națiune, în Rusia, pe parcursul istoriei, devenind astăzi nu doar modus operandi, ci și modus vivendi. Prin urmare, Putin crede că, orice s-ar întîmpla – fie chiar scenariul cel mai negru, scufundat în pesimism pur și dur, de prăbușire din vîrful stîncii, cu stindardul făcut ferfeniță –, el va ateriza pe o rogojină salvatoare, pregătită din vreme conform menționatei ideologii a „manipulării neostoite”. În această variantă narativă, chinezul Xi Jinping, precum actorul Dragulici, ține, credincios, salteaua. Vladimir uită totuși că are de-a face cu un vulpoi mai subtil decît el. Unul despre care nici nu știi măcar cînd zîmbește sau cînd se încruntă, cînd se bucură ori cînd e supărat, într-atît pare (mereu) de împietrit. Jinping arată ca o stană de piatră în spatele căreia un univers se poate oricînd naște ca o învolburare sau, dimpotrivă, se poate descompune apocaliptic. Decît să-ți țină un asemenea personaj salteaua de cascadorii „geo-strategice”, mai bine te arunci singur, cu bună știință, din vîrf de munte, direct în abis. „Norocirea” Țaței Mița de a cădea „pe părțile moi” se exclude aici din start. La fel, ipoteza benignă a hohotului jovial caragialesc.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
