O dilemă cît casa

Nu-mi dau seama dacă premisa de la care pornesc aici este în favoarea sau în dezavantajul președintelui Nicușor Dan. Probabil e mai degrabă în dezavantajul lui, dar nu numai al lui, ci și al nostru, al tuturor. Să încep cu partea bună a premisei. Eu, personal, nu-l suspectez (și nu l-am suspectat niciodată) pe dl Dan de jocuri oneroase. S-a răspîndit, știu, în cercurile oamenilor care l-au votat impresia că ar ascunde un anumit grad de malignitate (a spus parcă, în stilul său dramatic, Cristian Tudor Popescu, lăsînd, ca de obicei, o enigmă suspendată în aer, că președintele ar masca, ar disimula ceva „întunecos” în forul lui interior). Impresie dezvoltată nu fără temei, desigur. Multe (prea multe, din păcate) dintre deciziile de la Cotroceni au generat instabilități serioase în societatea românească (și așa zdruncinată). Ele nici nu mai merită amintite. De asemenea, poate chiar mai grav, absența unor decizii importante ori amînarea lor impardonabilă au fost surse de consternare pentru electoratul educat, pro-european, al României. Cîteva dintre acestea ar merita, fără îndoială, menționate: abandonarea administrativă a serviciilor secrete într-o perioadă internațională critică, agenda diplomatică prezidențială teribil de săracă, atitudinea inacceptabil împăciuitoristă față de dronele rusești și – aspect care pe mine cel puțin m-a enervat peste măsură – participarea anemică la unitatea europeană și, mai ales, tratarea cu indiferență a relației cu Franța, cel mai puternic aliat al nostru din toate timpurile (cu atît mai semnificativă indiferență, cu cît Nicușor Dan a făcut școală în Hexagon, iar președintele Macron i-a arătat simpatie din prima clipă a venirii lui la Cotroceni). Toate contrabalansate de o slugărnicie jenantă în preajma narcisistului de la Casa Albă, narcisist care nu dă doi bani pe România, cum nu dă, de altfel, pe nimeni (a se vedea cazul lui Orbán al Ungariei, despre care, atunci cînd a pierdut alegerile lamentabil, Trump a zis, cu buzele țuguiate, că „nici nu-l cunoaște așa de bine”).

Dar, revin, în ciuda numeroaselor inconsecvențe de mai sus (ivite, rămîne și ăsta un adevăr, într-un interval de timp foarte scurt), eu continui să cred că Nicușor Dan nu e necesarmente de rea-credință, „strateg” adică al unui plan malign de subminare democratică, așa cum unii au început să-l bănuiască. Atunci ce se întîmplă? Aici vine partea negativă a părerii mele despre președinte, o parte negativă cu impact nu doar asupra sa, ci și, cum constatam deja, asupra noastră, a tuturor. O părere negativă raportată, deopotrivă, la dinamica mentalitară autohtonă, izvorîtă carevasăzică din însuși modul nostru de a face politică în postcomunism și, într-un sens mai larg, de a funcționa în propria noastră (nouă) istorie. Așadar, despre ce vorbim? Păi, pe scurt formulat, avem un președinte complet depășit de funcție, incompetent (în semnificația cea mai elementară a termenului), lipsit în mod grosolan (și nu greșesc folosind acest cuvînt dur) de cunoștințe politice și diplomatice de bază. El a ajuns la Cotroceni exact cum aș ajunge eu, în momentul de față, la manșa unui Boeing 747 transatlantic. E numai vina lui? Cu siguranță, nu. Președinția domnului Dan poate fi văzută ca o oglindă a dinamicii socio-politice și, de ce nu, culturale românești. Sîntem indolenți, bășcălioși, superficiali, răutăcioși, cîrcotași, egoiști, falși patrioți, niște retori „naționaliști” de tipul cațavencilor, farfuridilor, brînzoveneștilor și dandanachilor caragialieni, iute trădători de patrie și urmăritori ai intereselor personale, mincinoși, invidioși, lingușitori și orgolioși (să nu credeți cumva că mă autoexclud, dimpotrivă, mă includ fără să ezit într-o astfel de înșiruire de invective, cu un sentiment de jenă, combinat cu penitență!).

Sîntem nesimțitorii care am permis kakistocrației (guvernarea celor mai răi dintre indivizi) să se instaureze în România vreme de 36 de ani, glumind pe seama idioțeniei clasei politice, refuzînd oamenii de calitate morală și intelectuală atunci cînd ei s-au sacrificat și au intrat totuși în lupta electorală dîmbovițeană, preferînd să plecăm și să muncim în străinătate, în postură de cetățeni de mîna a doua, în loc să ne apucăm să desțelenim anchilozata Românie, ignorînd legile și cultivînd convingerea că țara noastră este un no man’s land. Apoi, cînd am văzut că gluma a depășit limitele, amenințînd să ne ducă în disoluție, ce-am făcut? Ne-am mobilizat și am scos din pălărie acest iepure jovial și inocent, Nicușor Dan, cu speranța că el va opri tăvălugul istoriei, tot de noi declanșat. Nu doar că domnul Dan (vinovat la rîndu-i, bineînțeles, întrucît s-a crezut bun pentru funcție) nu va opri prăbușirea, dar, după cum se vede, ar putea-o grăbi, nu din rea-credință, ci din crasă neștiință. O societate incapabilă să creeze politicieni profesioniști și principiali e o societate menită să contemple astfel de spectacole jalnice. Să nu ne mai plîngem atît!

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.