O lege nepromulgată a atras atenția. Este vorba despre legea care oferă posibilitatea ca o companie să distribuie 15% din profit către angajați în condiții fiscale preferențiale. Mai exact, sumele care vor fi distribuite salariaților vor fi scutite de la plata contribuțiilor de sănătate (CASS) și de asigurări sociale (CAS), cu o condiție, și anume ca angajații care beneficiază de aceste facilități să aibă cel puțin 24 de luni de muncă în cadrul companiei.
O lege apetisantă, nu-i așa? La prima vedere, ar părea că se bucură și angajații, și antreprenorii. Dar lucrurile sînt mai complicate de atît. Legea vine într-un moment în care s-au făcut cîțiva pași pentru aplicarea unui tratament fiscal egal. De exemplu, Guvernul a reușit anul trecut, într-un cor de nemulțumiți, să anuleze facilitățile fiscale salariale pentru angajații din industria alimentară, agricultură, construcții și IT.
Dacă însă se închid cîteva portițe se deschide o alta. Deci, din punctul de vedere al asigurării unui tratament fiscal egal, noile prevederi legale nu fac decît să ofere alte posibilități de optimizare fiscală. Pentru că „imaginația” antreprenorilor și consultanților fiscali este nelimitată s-ar putea să asistăm la o folosire în exces a facilităților fiscale, în sensul în care o parte din veniturile salariale să fie asigurate prin distribuirea profitului.
În principiu, orice facilitate fiscală naște în rîndul antreprenorilor un comportament de tip speculativ, adică se caută mijloace cît mai diverse prin care se folosesc prevederile legale. Acest lucru este demonstrat chiar de legislația fiscală din ultimii douăzeci ani, abuzul de microîntreprinderi și excesul de angajați cu salariul minim fiind doar două exemple.
Metoda face discriminări între companii. Adică firmele care nu au profit, uneori fără vreo vină a managerilor sau angajaților, ci pur și simplu din cauza contextului industriei în care activează sau a economiei, în general, nu vor putea să aplice beneficiile legii și, implicit, salariații nu vor primi o cotă parte din profit. În această situație, este posibil ca unii angajați să își caute un loc de muncă la o companie din același sector economic, dar care are profit.
Presiunea asupra acționarilor companiilor care fac profit va fi mare, pentru că angajații și eventual sindicatele vor dori distribuirea unei părți din profit către salariați, în timp ce proprietarii vor dori să reinvestească sumele obținute ca profit sau vor prefera să le distribuie acționarilor.
Un alt tip de discriminare este diferența de tratament fiscal între distribuirea profitului către angajați și către antreprenori. Adică, prin noua lege, pentru angajați, sarcina fiscală este de 10%, fiind scutiți de la plata CAS (25%) și CASS (10%), în timp ce asociații sau acționarii trebuie să plătească pentru încasarea profitului o cotă de 16% (impozitul pe dividende) la care se poate adăuga 10%, în cazul în care suma depășește 24 de salarii minime.
De fapt, aici este problema. În ultimul timp, se afirmă tot mai insistent că munca este taxată mai mult decît capitalul. Legea, care nu a fost promulgată deocamdată, este rezultatul unei viziuni de acest tip și încearcă să ofere facilități fiscale pentru angajați, adică pentru muncă, încercînd probabil să echilibreze sarcina fiscală între muncă și capital, adică între angajat și proprietar.
Dar afirmația că munca este taxată mai mult decît capitalul trebuie privită cu precauție. Sigur că, la un calcul aritmetic, salariatul plătește practic 41,5% din venitul brut (10% – impozit pe venit, 25% – CAS, 10% – CASS), în timp ce un antreprenor plătește 10% – impozitul pe profit plus 16% – impozit de dividende și eventual plus 10% – CASS, ceea ce adunat înseamnă 31%. Fără a mai pune la socoteală și eventuala plată a contribuției de asigurări sociale.
Este adevărat că plata contribuțiilor (de asigurări sociale și de asigurări sociale de sănătate) se face în numele angajaților, dar mulți dintre salariați au funcții de execuție și ca atare un rol minor în dezvoltarea business-ului sau pentru încheierea de noi contracte. Sînt multe companii în care, dacă patronii sau managerii nu aduc business, angajații nu au ce lucra, ceea ce demonstrează că rolul proprietarului este esențial.
De multe ori, comparația sarcinii fiscale este făcută pentru a aduce un argument în favoarea creșterii impozitelor și taxelor aplicate pe capital. Se trece cu vederea că investitorii își asumă riscurile, ei sînt cei care aduc capital de acasă sau împrumutat și cei care, în cazul în care afacerea nu este viabilă, pierd banii.
Recent, Jeff Bezos a propus ca jumătate din americani cu veniturile cele mai mici să nu mai plătească impozit federal. O propunere de acest fel a existat și în România, doar că inițiatorii nu doreau să se rezume la scutirea acordată salariilor mici, ci au propus să se aplice pentru toți angajații pînă la un prag salarial. Ceea ce ar fi dus la un efect nesustenabil asupra bugetului de stat. Drept urmare, propunerea scutirii de taxe, impozite și eventual contribuții nu a putut fi acceptată.
Eventuala aplicare a legii referitoare la distribuția a 15% din profit către salariați nu are în acest moment un studiu de impact bugetar, pentru că este greu de estimat în ce măsură acționarii companiilor vor fi dispuși să împartă profitul cu angajații. Dincolo de orice lege, discuția despre taxarea muncii și a capitalului va continua.
Constantin Rudnițchi este analist economic.
Credit foto: Wikimedia Commons
