„Pentru că noi sîntem pentru descentralizare”, zice, la Caragiale, Cațavencu, cu siguranța omului care simte că vorba mare poate ține loc de idee. De multe ori, cînd se redeschide discuția despre școală, îmi vine în minte fraza aceasta. Descentralizarea e unul dintre idealurile vechi ale modernizării administrative. Doar că, la noi, cuvintele mari au fost adesea invocate, lăsate în aer, apoi împachetate în hîrtii de la centru. Caragiale rămîne actual nu pentru că nu ne-am mișcat, ci pentru că ne mișcăm, uneori, în jurul aceleiași mese.
O prietenă, Monica Halaszi, s-a întors recent din Estonia cu cîteva impresii despre sistemul lor de învățămînt. Nu le-a povestit ca pe o revelație, nici ca pe o rețetă importabilă imediat. Nici un sistem nu poate fi copiat ca o aplicație instalată pe telefon. Tocmai de aceea unele detalii merită privite atent, fără entuziasm turistic, dar și fără scepticismul nostru de serviciu.
În Estonia, spunea ea, școlile angajează profesorii. Tot școala, prin conducerea ei, poate decide, după un an, că un profesor nu se potrivește sau nu performează. Directorul are libertate în constituirea echipei, în administrarea bugetului, în premierea oamenilor buni. Nu prin cultul dosarului și al dovezii capsate, ci printr-o logică simplă și, pentru noi, aproape suspectă: într-o școală se vede cine face treabă și cine nu. Se vede, desigur, dacă vrei să vezi și dacă ești obligat să răspunzi pentru ceea ce vezi.
Autonomia nu înseamnă că fiecare face ce vrea, ci că fiecare răspunde pentru ceea ce face. Un director care știe că rezultatele școlii, climatul ei și traseul elevilor îl privesc direct nu va avea, teoretic, interesul să angajeze un profesor slab fiindcă e de-al cuiva. Sau, dacă o face, suportă consecințele. La noi, ne temem de această libertate, și nu fără motive. Avem destule experiențe de clientelism local, de autoritate folosită discreționar, de prietenii mai tari decît criteriile. Cultura încrederii nu apare prin ordin de ministru. Dar nici cultura neîncrederii nu poate ține loc de politică publică. Centralizarea ne apără, zicem noi, de abuzul de jos, dar produce adesea abuzul de sus sau anonimatul răspunderii.
A cere școlii autonomie înseamnă a întreba și ce îi dăm ca s-o poată duce. Nu poți să-i ceri profesorului performanță doar cu discursuri despre vocație. Societatea trebuie să îl susțină prin salariu decent, respect real, formare serioasă, timp pentru pregătire, protecție față de agresivitatea administrativă. Și printr-un sistem de evaluare care să nu transforme valoarea într-un biblioraft. Profesorul bun nu este cel care poate dovedi, în trei exemplare, că a fost bun. Este cel după ora căruia elevul pleacă mai lucid și mai capabil să citească lumea.
Există și la noi un început recent, dar timid, de descentralizare curriculară: școlile-pilot. Ele pot ajusta programe, pot construi trasee mai apropiate de profilul elevilor și de identitatea școlii. Dar, dacă libertatea se oprește la conținuturi, iar competențele rămîn aceleași, rigide și formulate în logica unei acumulări diacronice de informație, autonomia e doar o mutare de piese pe aceeași tablă. La limba și literatura română, de pildă, programele noi vorbesc frumos despre competențe, reflecție, gîndire critică, dar revin puternic la dinamica formelor literare, la parcurs istoric, la integrarea fenomenelor românești în contexte. Nu spun că istoria literaturii trebuie evacuată. Spun doar că, dacă vrei ca o școală să-și proiecteze curriculum-ul, trebuie să-i lași libertate și asupra drumului, nu doar asupra popasurilor.
Poate că Estonia nu e un model. Poate că e doar o oglindă mai mică, în care se vede altfel raportul dintre încredere și control. Poate că, înainte să fim „pentru descentralizare”, ar trebui să știm ce sîntem dispuși să descentralizăm: puterea, răspunderea, banii, curriculum-ul, criteriile, curajul? Și poate că întrebarea cea mai grea nu e dacă școlile pot primi mai multă libertate, ci dacă noi putem suporta consecința ei firească: să avem încredere în oameni, iar oamenii să răspundă corect pentru încrederea acordată.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
