Întrebarea „Trebuie ca democrațiile să se apere în fața actelor de subminare și, dacă da, cum?“ a devenit din nou de maximă actualitate. În Germania, un grup tot mai numeros solicită proceduri judiciare care ar putea duce la interzicerea partidului de extremă-dreapta Alternative für Deutschland (AfD). Oficiul Federal pentru Protecția Constituției – o agenție internă de informații – a etichetat deja partidul drept organizație extremistă, ceea ce implică faptul că acesta e neconstituțional.
Și totuși, faptul că la recentele alegeri prezidențiale din România alegătorii au respins un candidat naționalist de extremă-dreapta sugerează că amenințările la adresa democrației pot fi contracarate la urna de vot. O dezbatere similară a precedat alegerile din SUA de anul trecut, cînd statul Colorado a demarat o inițiativă de a-l exclude pe Donald Trump de pe buletinele de vot. Ar trebui ca un candidat să fie scos din cursă pentru încălcarea legii sau electoratul e cel care ar trebui să aibă întotdeauna ultimul cuvînt?
Acest mod de a pune întrebarea pierde din vedere adevărata miză aflată în joc: viitorul democrației constituționale, care nu este totuna cu democrația populară. O Constituție stabilește aspirațiile normative ale sistemului politic pe care îl creează, inclusiv drepturile civile și politice fundamentale. Și determină sfera și limitele puterii pe care diferitele ramuri ale Guvernului o pot exercita, inclusiv sistemul de control și echilibrare (checks and balances) dintre acestea.
În schimb, o democrație populară renunță la constrîngerile juridice, care sînt considerate obstacole în calea realizării adevăratei voințe a poporului. Mao Zedong e probabil cel mai cunoscut lider al unei democrații populare. El a condus prin decret, desființînd sistemul juridic și etichetînd proprietarii de terenuri, oamenii înstăriți și alte „elemente nocive” (inclusiv avocații) ca dușmani ai poporului. Cu toții au fost pedepsiți drastic.
Nimeni nu știe dacă acest lucru a reflectat cu adevărat voința poporului, deoarece Mao s-a declarat a fi, pur și simplu, unicul portavoce al întregului popor. El a eliminat totodată alegerile; căci, evident, atunci cînd poporul este subjugat prin teroare, el va livra rezultatul dorit de conducător, făcînd ca alegerile să nu-și mai aibă rostul.
Adolf Hitler este un alt exemplu de lider care a pretins că întruchipează adevărata voință a poporului. Și el a stabilit, după bunul său plac, cine sînt dușmanii poporului (comuniști, disidenți, romi, evrei) și i-a epurat, întemnițat și ucis cu milioanele. Dar, spre deosebire de Mao, el nu a desființat cu totul sistemul juridic. Sub domnia terorii naziste se ascundea un sistem juridic care fusese deposedat de fundamentele sale normative, dar care funcționa în continuare ca o mașinărie bine unsă în chestiuni civile, administrative și chiar penale. Germania nazistă, a scris Ernst Fraenkel, a fost un „stat dual”: a reglementat viața oamenilor obișnuiți prin lege, dar „Conducătorul” a guvernat fără restricții legale.
În timp ce Mao a ajuns la putere prin revoluție, prima încercare a lui Hitler de a prelua puterea prin forță a dus la încarcerarea sa. Dar Hitler a învățat din această greșeală și a elaborat planuri pentru a obține puterea prin mijloace democratice și a demantela abia după aceea sistemul, din interior.
El a transformat Partidul Național Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP) într-o mișcare care a discreditat sistematic instituțiile Republicii de la Weimar și a netezit drumul pentru ascensiunea sa. Numele partidului a fost bine ales. Prin includerea cuvintelor „socialist” și „muncitor”, acesta părea să ofere o alternativă la partidele muncitorești existente; de fapt, partidul era o organizație naționalistă radicală care își propunea să elibereze Germania din ghearele dușmanilor săi interni și externi (stabiliți după bunul plac al conducătorului infailibil).
De data aceasta a funcționat. În 1932, NSDAP a devenit cel mai mare partid din Parlament, legitimîndu-l pe fostul pucist. Odată numit cancelar, în anul următor, Hitler a acționat rapid pentru a scoate în afara legii partidele concurente și pentru a acapara integral puterea prin infamul Act de împuternicire (Ermächtigungsgesetz) din 24 martie 1933. De acum înainte, noile legi se puteau abate de la Constituție, iar tratatele internaționale puteau fi adoptate fără participarea legislativului. Restul este istorie.
Avînd în vedere acest context, Constituția postbelică a Germaniei – Legea Fundamentală – a fost concepută în mod explicit ca o „Constituție combativă” – un termen inventat de juristul german Karl Löwenstein, care a fugit din Germania nazistă în Statele Unite. Aceasta a consacrat principiul conform căruia organizarea internă a partidelor politice trebuie să fie ea însăși constituțională (Articolul 21): „Partidele care, prin scopurile lor sau prin comportamentul membrilor acestora, urmăresc să submineze sau să abolească ordinea de bază democratică liberă sau să pună în pericol existența Republicii Federale Germania sînt neconstituționale”. Astfel, procedurile împotriva unui partid pot fi inițiate de Camerele superioare sau inferioare ale Parlamentului, precum și de Guvern, chiar dacă Curtea Constituțională are ultimul cuvînt.
Și alte țări prevăd în lege astfel de mecanisme de apărare. Acestea includ infracțiuni penale precum trădarea, proceduri de destituire împotriva funcționarilor publici, proceduri de urgență și mecanisme pentru interzicerea partidelor politice. Pentru unii, acestea ar putea părea o pervertire a înseși ideii de democrație liberală – un mijloc cinic de eliminare a concurenților, după cum a afirmat recent noul cancelar al Germaniei, Friedrich Merz.
Dar problema acestui argument e că poți învinge concurenții cu mijloace democratice numai dacă ei înșiși aderă la principiile democratice. O echipă sportivă care și-a manifestat dorința de a încălca regulile și care a ignorat apelurile arbitrului nu ar cîștiga niciodată campionatul, indiferent de entuziasmul fanilor săi. Regulile impun constrîngeri jucătorilor pentru a asigura un joc corect și un rezultat legitim. Iar acest lucru e valabil atît pentru democrația constituțională, cît și pentru fotbal.
Katharina Pistor, profesor de Drept comparativ la Facultatea de Drept Columbia, este autoarea volumului The Code of Capital: How the Law Creates Wealth and Inequality (Princeton University Press, 2019).
Copyright: Project Syndicate, 2025
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
