După aproape un deceniu dominat de politica populistă, Regatul Unit și Uniunea Europeană ar putea fi pregătite să schimbe cursul. Deși excesiv de precaută, deschiderea premierului britanic Keir Starmer față de aliații europeni reprezintă un prim pas binevenit pe ceea ce probabil că va fi o lungă cale de ieșire din umbra Brexit.
De cînd a părăsit Uniunea Europeană – cea mai mare piață și cel mai apropiat aliat politic al său – în urmă cu cinci ani, Regatul Unit a devenit din ce în ce mai conștient de adevăratul său loc în lume. Și asta reprezintă fără îndoială cea mai încurajatoare evoluție politică a țării din ultimii ani. Odată cu abandonarea de către SUA a multilateralismului, Guvernul laburist al lui Starmer încearcă să reconstruiască relațiile cu aliați precum Germania, Franța, Italia și Țările de Jos.
Starmer, un politician prudent din fire, nu poate fi acuzat că se precipită sau că își dorește puterea de dragul puterii. Cu toate acestea, eforturile sale de a consolida relațiile comerciale ale Regatului Unit cu UE, de a aprofunda cooperarea în materie de securitate cu principalele puteri europene (în special pentru sprijinirea Ucrainei) și de a relua legăturile cu aliații democratici din întreaga lume indică un obiectiv ambițios: restaurarea poziției centrale a Marii Britanii în cadrul alianței occidentale.
Cel mai clar exemplu al acestei schimbări este declarația comună a Regatului Unit, Franței și Canadei prin care denunță acțiunile „total disproporționate” ale Israelului în Gaza și în Cisiordania, acțiuni care – au avertizat ei – „riscă să încalce Dreptul internațional umanitar”. Cele trei țări și-au reiterat totodată condamnarea fără echivoc a atacului Hamas împotriva Israelului din 7 octombrie 2023 și au solicitat eliberarea imediată a tuturor ostaticilor israelieni aflați încă în captivitate.
Toate aceste țări se consideră din ce în ce mai marginalizate și mai supuse presiunilor de către administrația președintelui american Donald Trump. Dar comportamentul autoritar și imprevizibil al lui Trump e dezaprobat pe scară largă. La nivel mondial, opoziția față de Trump a devenit o strategie electorală eficientă, permițînd partidelor serioase din întregul spectru politic al unor țări precum Canada și Australia să cîștige alegerile în ciuda sondajelor inițiale nefavorabile (deși un populist susținut de Trump a cîștigat, la limită, recentele alegeri prezidențiale din Polonia).
Președinția lui Trump a dezlănțuit haosul în rîndul instituțiilor internaționale. În ultimele trei luni, administrația sa a lansat un efort deliberat de a dezmembra ordinea multilaterală și de a submina valorile fundamentale susținute de fiecare dintre președinții americani de la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial încoace. Spre deosebire de Dwight Eisenhower, Harry Truman, John F. Kennedy și Ronald Reagan, care au promovat cooperarea internațională și au încercat să facă din SUA – în cuvintele fostului secretar de stat Madeleine Albright – un partener „indispensabil” al democrațiilor din întreaga lume, Trump tinde să trateze aliații drept adversari și viceversa.
Bunăvoința sa față de regimul represiv al președintelui rus Vladimir Putin e un bun exemplu în acest sens. Trump s-a străduit în mod repetat să scuze sau să minimalizeze invazia lui Putin în Ucraina și încălcările flagrante ale dreptului internațional, inclusiv asasinarea adversarilor politici din străinătate. De fapt, Trump și dezvoltatorii imobiliari miliardari care îi modelează politica externă par să aibă mai multă simpatie pentru Putin decît pentru aliații tradiționali ai SUA, ca să nu mai vorbim de Ucraina, pe care Rusia urmărește să o extermine ca stat național independent.
Această viziune asupra lumii de tipul „cine are putere are dreptate” e evidentă și în agenda economică a lui Trump, care se axează pe taxe vamale și pe reduceri masive ale cheltuielilor, împingînd economia SUA spre pragul recesiunii. Din fericire, miliardarul Elon Musk a renunțat la rolul său din cadrul Departamentului pentru eficiență guvernamentală, dar nu înainte de a elimina în mod nechibzuit numeroase programe menite să sprijine gospodăriile cu venituri mici și populațiile vulnerabile din întreaga lume.
Consecințele depășesc cu mult granițele SUA, deoarece valurile de amenințări proferate neîncetat de Trump și anunțurile incoerente privind taxele vamale au destabilizat economia globală și au pus în pericol prosperitatea pe termen lung a Americii. De asemenea, aceste acțiuni au făcut jocul Chinei, subminînd credibilitatea americană pe scena mondială.
Între timp, agenda anti-imigrație a lui Trump a erodat capacitatea de inovare a Americii și a consolidat poziția Chinei în cursa pentru Inteligența Artificială. În loc să încerce să stimuleze competitivitatea globală a economiei americane, Trump și-a îndreptat mînia asupra propriei țări, lansînd un atac fără precedent asupra universităților de elită și luîndu-i în vizor pe unii dintre cei mai importanți oameni de știință din lume, mulți dintre ei fiind critici declarați ai agendei sale.
Dar evoluțiile recente sugerează că există motive pentru un optimism prudent chiar și în SUA. Deși Trump nu a arătat prea mult respect față de statul de drept, tribunalele ar putea reprezenta o frînă eficientă în calea acțiunilor sale ilegale. Ceea ce e valabil mai ales în privința taxelor sale vamale usturătoare, care necesită aprobarea Congresului și nu pot fi impuse unilateral de președinte.
Poate că instituțiile rezistente și cetățenii implicați vor reuși să încheie acest capitol turbulent al istoriei americane. Generațiile viitoare ar putea privi în urmă spre această perioadă cu aceeași neîncredere și rușine care au învăluit era McCarthy din anii 1950 și „raidurile Palmer” de la începutul anilor 1920. Ca și în cazul mccarthyismului, mulți americani se întreabă deja: „Cum de-am lăsat să se întîmple așa ceva?”. Restul lumii, care privește cu îngrijorare, își pune aceeași întrebare.
Așadar, ce putem face noi, cei din afara SUA? Pentru moment, răspunsul pare clar. Democrațiile liberale trebuie să preia conducerea, bazîndu-se pe noul parteneriat dintre Starmer, președintele francez Emmanuel Macron și prim-ministrul canadian Mark Carney. E încurajator faptul că o coaliție din ce în ce mai mare – din Australia și Japonia pînă în Europa Centrală – se angajează să mențină regulamentele Organizației Mondiale a Comerțului.
Această alianță ar trebui să servească drept temelie pentru o cooperare economică ce ar promova stabilitatea, pacea și prosperitatea comună. Alte țări care doresc să se alăture ar trebui să fie binevenite. Cele care nu o fac vor descoperi în cele din urmă că „cine are putere are dreptate” nu e o strategie geopolitică sau economică durabilă. Trump, președintele chinez Xi Jinping și Putin pot continua să epateze și să pună în pericol viitorul propriilor țări prin politici nechibzuite. Noi, ceilalți, avem treabă serioasă de făcut.
Chris Patten, ultimul guvernator britanic al Hong Kongului și fost comisar european pentru Afaceri Externe, e fost rector al Universității Oxford și autor al cărții The Hong Kong Diaries (Allen Lane, 2022).
Copyright: Project Syndicate, 2025
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
