În anii ’90 ne doream cu toții să ieșim din țară, să vedem, în sfîrșit, Occidentul după care tînjiserăm atît. Prima mea vizită în străinătate a fost imediat după schimbarea de regim, la Budapesta, eram încă un copil, mi s-a părut că am ajuns în paradis. A doua mea „evadare” a avut loc după niște ani, la finalul aceluiași deceniu, la Bruxelles, cînd România nu intrase încă în Uniunea Europeană. Astăzi, cînd merg la Budapesta, am senzația că dau o fugă pînă la Cluj sau Arad, iar cînd zbor la Bruxelles e ca și cum aș zbura peste deal.
Se întîmpla prin ’92, cînd, la Cluj, forinţii încă se vindeau la colţ de stradă, niște bancnote mototolite, cu miros de cabină de TIR, cînd încă mai puteai să cumperi de Crăciun işlere de la tanti Ibi, care le producea în cantităţi industriale, şi cînd respectabilele doamne de la scara III, pensionare, „făceau Ungaria” săptămînal, aducînd salam uscat, cafea şi cremă de brînză. Atunci ne-am hotărît să vizităm capitala ţării vecine, să vedem şi noi cum e în acel Occident hibrid, postcomunist, de altfel, dar cu hipermarket-uri şi cu Pepsi la cutie. Şi ca să nu mergem cu mîna goală şi să nu ne prefacem că sîntem nişte amărîţi de turişti, ne-am apucat de comerţ, obiecte de artizanat, „că asta cere ungurii!”, zise Andreea „ungurească” de la scara I (mai era una „românească” chiar la noi pe scară). În talciocul de la marginea Budapestei, am vîndut doar o ie, tot unei românce, plecată înainte de ’89 în Germania, iar „piesa de colecţie”, flăcăul cu clop care o învîrte în horă pe ţărăncuţă, nu a plăcut nimănui, însă acolo am mîncat primul hot-dog din viaţa mea.
În cîteva zile am făcut cunoştinţă cu o mică parte din comunitatea de maghiari născuți în România, mulţi dintre ei stabiliţi de puţin timp la Budapesta. Erika locuia într-un cartier mărginaş, care semăna izbitor cu Balta Albă sau cu Militari. După prima mineriadă din 1990, dezamăgită, a plecat definitiv în Ungaria. Stăteau şase inşi într-un apartament socialist cu două camere, construit „la normă”, încă nu-şi găsise serviciu, însă cina pe care ne-a pregătit-o, cu salata prin care pluteau cîţiva creveţi, trebuia să fie un semn că „o duce bine”. Atmosfera din casa cu paturi pliante şi cu saci de dormit întinşi pe jos era îmbîcsită şi dezolantă, dar zîmbetul ei nu era mai trist decît al nostru, care eram doar în trecere prin „Occidentul” lor. Viktor locuia într-un demisol uriaş de la fereastra căruia nu vedeai doar picioare, ci chiar Dunărea şi vaporaşele. Făcea poze toată ziua şi spera să plece la Londra cît mai curînd. Într-o noapte ne-a dus într-o grotă plină de români beţi care ne-au îmbrăţişat de parcă ne-ar fi cunoscut de-o viaţă. Şi mai era şi fata mărunţică, pe care nu mai ştiu cum o chema, care vindea pantofi şi fuste second-hand la kilogram, dar locuia împreună cu un ziarist canadian rătăcit, într-o mansardă cît un palat. Trăiesc şi acum cu senzaţia că viaţa lor, a celor de-acolo, era suspendată undeva „în altă parte” sau poate că doar Budapesta era într-un fel romantică, iar ei duceau un trai boem, de tranzit.
● În aeronava TAROM, comandantul Cireaşă pare bine dispus pentru că cerul este senin în această dimineaţă de iulie, spre deosebire de cele două stewardese care îţi toarnă în scîrbă o cafea. Avionul e pe trei sferturi gol. Un individ cu blugi tociţi şi cu o mutră încrîncenată dispare de pe scaunul de alături, după primul sfert de oră. Probabil că are de gînd să deturneze avionul, dar se răzgîndeşte brusc, sfîrşind prin a-i face curte, într-o franceză de baltă, unei domnişoare care citeşte un Le Monde vechi, cu două scaune mai în faţă. La decolare, România văzută de sus e îngrijit parcelată, împărţită în suprafeţe agricole de dimensiuni identice, ca la CAP. La aterizare, Belgia văzută de sus seamănă cu o mochetă veche, pătată de cafea şi de vin şi roasă pe alocuri – acolo sînt oraşele. La capătul terminalului, domnişoara răsuflă uşurată că în sfîrşit a scăpat de mitocanul român şi trece ca la ea acasă prin poarta deasupra căreia scrie „EU countries”. Românii se înghesuie, nerespectînd linia galbenă, la cea de-a doua poartă, cu „non EU”. E o mică coadă agitată, se flutură paşapoartele. Un funcţional vamal pare convins că toţi au venit în scopuri turistice, aruncă o privire plictisită peste acte şi-i expediază cu un gest scurt. Românii se reped la bagaje, dornici să-şi recupereze cît mai repede părticica de ţară cărată cu ei la Bruxelles. Întreaga operaţiune durează mai mult decît e cazul, din cauza îmbulzelii. Apoi românii încep să se împrăştie prin aeroport, pierzîndu-se treptat printre francezi, olandezi, asiatici, africani, arabi. Vorbele pe care le auzi în jur încep să capete alte intonaţii, alte accente. Aceşti oameni străini nu se grăbesc nicăieri, merg parcă în ralenti. Cred, pînă la urmă, că asta-i prima impresie din faimosul „Occident”: spectaculoasa scamatorie prin care dintr-o dată românii sînt făcuţi să dispară.
Trenul, care te duce spre centrul oraşului nu-i cu mult diferit faţă de personalele noastre: scaune scorojite, geamuri nu prea curate, hîrtii pe jos, măsuţe mîzgălite cu marker-ul. Nu pare cel mai civilizat loc de pe pămînt. Pe bancheta din faţa mea, un tînăr de culoare vorbeşte la telefonul mobil, în timp ce cu un gest firesc îşi descalţă şlapii şi îşi întinde picioarele pe locul liber de lîngă mine. La Gara Centrală e musai să fumez prima ţigară după zbor, aşa că aleg la întîmplare o cafenea, unde îmi petrec aproape o oră privind. Nu sînt atrasă de prăjiturile cu moț de frişcă, nici de celebrele gouffres calde, a căror aromă pluteşte constant prin toate ungherele oraşului. Ezit între o cafea şi o bere. Aleg berea, la cutie, care se cheamă „Jupiler“. E rece şi e mult mai bună decît „Ursus“, să zicem. Mai tîrziu realizez că de fapt e un soi de „Noroc“ a lor, o bere „populară“ pe care de regulă o beau acei tineri neraşi şi cu cearcăne din staţiile de metrou, care cerşesc însoţiţi de cîini vagabonzi. În cafenea, un cuplu de vîrsta a treia mănîncă croissante în tăcere, o filipineză îşi ceartă fiica adolescentă, doi tineri îmbrăcaţi la costum beau cafele şi fumează în draci, trece o negresă absolut superbă, împingînd un cărucior cu un copil, privirile se întorc după ea şi atît. Patronul, un ins cu mustaţă de muschetar, face glumiţe pe seama mea după ce mă întreabă de unde sînt: „România?! Nu sînteţi cumva soţia lui Hagi?“. Zona „turistică“ a oraşului e alcătuită din Grande Place şi împrejurimile sale. „Poţi cunoaşte adevăratul Bruxelles în numai cinci minute!“, te îmbie anunţul unui magazin cu o sută de mii de feluri de ciocolată. Treci mai departe şi descoperi o terasă unde pe jos e nisip – tot ce trebuie să faci este să te relaxezi într-un şezlong, sub o umbrelă, nu există mese, tava cu băuturi e la picioarele tale. Două americance trecute de şaizeci tocmai se ridică radioase de pe şezlonguri, pentru a-şi întîmpina cu chicoteli un compatriot. Ce fac? „Drinking around!”, răspund ele rîzînd.
Restaurantul e ascuns de privirile turiştilor într-o curte mică, cu ziduri acoperite de iederă, felinare pitice şi multe flori. Doar patru mese, iar cel care serveşte este însuşi maître, un tunisian. De fapt, turiştii nu prea frecventează zona în care ne aflăm, cea a instituţiilor europene. E o masă „multinaţională“ cu participanţii la workshop. Tunisianul se agită în jurul nostru, ne povesteşte cum ne va prepara el ceva uşor „de vară“, cu un nume pompos, care în final se dovedeşte a fi doar brînză cu roşii. Show-ul pe care îl face e inclus în preţ. Ne întreabă pe rînd de unde venim. În faţa cehului, deşirat şi blond şi cu mutră de ceh, se înclină: „Aveţi cea mai bună bere din lume!“. Polonezelor le spune să aştepte un minut şi se întoarce cu două medalii într-o cutiuţă îmbrăcată în catifea: „Fostul vostru premier a fost aici de două ori şi mi-a făcut cadou aceste medalii“. Spre final, e interesat de mine şi de bulgăroaică. Cînd aude numele ţărilor noastre, se strîmbă oarecum indiferent: „Bad political situation!”.
.jpg)
