Anunțul privind înjumătățirea numărului de militari americani staționați pe teritoriul României a venit pe neașteptate. Pentru public cel puțin, căci se pare că autoritățile fuseseră anunțate cu puțin timp înainte. Suficient de puțin totuși cît să detectăm urmele surprizei pe fețele oficialilor români care n-au avut vreme să își compună o reacție credibilă. Poate cel mai frustrant lucru este felul în care administrația românească a ales să înrămeze decizia asta într-un fel de „business as usual”, „nu e nimic de văzut aici, mergeți mai departe”.
Spre exemplu. ministra de Externe, Oana Țoiu, spune într-un interviu că retragerea a fost planificată în cadrul unei revizuiri mai ample a poziționării Statelor Unite și nu reflectă o tensionare a relațiilor. Președintele Nicușor Dan, la rîndu-i, ne asigură că relația cu America este „liniară”. Presupun că asta înseamnă că, în opinia României, nu s-a schimbat nimic.
„Neschimbarea” asta înseamnă că o să continuăm să întreținem relația cu America pe modelul laissez-faire al lui Klaus Iohannis? Un model care avea drept caracteristică principală absența unei comunicări stabile și predictibile cu partenerul american (mai țineți minte candidatura ridicolă la NATO a antenumitului?). Vom continua strategia veche de a nu investi în relația directă? Vom menține numărul de angajați ai ambasadei de la Washington la un nivel minim? Vom continua cu acțiuni de lobby răzlețe și cu obiective vagi? Întîlnirile la nivel înalt vor continua să fie scurte, sporadice și lipsite de conținut?
Părem să credem că tratatele și declarațiile de bune intenții sînt suficiente. Nu sînt, după cum prea bine se poate constata zilele astea. Ceea ce vedem astăzi este rezultatul unei politici externe care, cînd nu e excesiv de prudentă, e leneșă și cînd nu e leneșă, e inexistentă. Asta nu e ceva ce s-a întîmplat în ultimele șase luni de la instalarea în funcții a noului președinte și noilor miniștri. E o problemă mai veche, aproape o tradiție, pe care am refuzat să o luăm în serios, ascunzîndu-ne în spatele acelorași cinci-șase clișee cu parteneriatul strategic, aliat de nădejde, bla-bla.
Revenind la prezent, poate cea mai gravă lovitură dată credibilității autorităților române vine din Congresul american, unde o coaliție bipartită a anunțat că va face eforturi serioase pentru a întoarce decizia ministerului de Război. E important de precizat aici că, în al doilea mandat al președintelui Trump, sînt foarte puține cazurile în care republicanii se aliază cu democrații pentru o cauză comună. De altfel, vocile americane care și-au exprimat opoziția față de această decizie sînt multiple. Un fost negociator american pentru Ucraina, Kurt Volker, a declarat pentru Euronews că această decizie „nu este mesajul pe care SUA trebuie să i-l transmită lui Putin acum”. Ben Hodges, fostul comandant al Forțelor Armate Americane din Europa, spunea pentru TVR că plecarea trupelor SUA „nu are logică strategică”. Nu au fost singurii americani care au luat poziție. Congresmanul republican Mike Turner e unul. Altul e șeful delegației americane la Adunarea Parlamentară a NATO, senatorul republican Thom Tillis, care a avertizat sec: „Nu ar trebui să-i luăm prin surprindere pe aliaţii Americii”. Și mai sînt.
„Să nu îi luăm prin surprindere”, da? Cum rămîne cu „business as usual” atunci? Păi, nu prea rămîne. Nu e nimic normal sau folositor pentru București. Oricît ar vrea Guvernul României să ne convingă de contrariu, e greu să nu punem decizia de retragere a trupelor alături de cea privind eliminarea României din programul Visa Waiver. Înainte să primesc explicații privind distanța dintre cele două decizii de politică publică americană, aș vrea totuși să observăm cît de calm putem că, oricît de diferite ar fi domeniile lor de aplicare, aceste hotărîri ostile (neprietenoase, dacă vreți) au aceeași țintă: Bucureștiul.
Administrația românească ar trebui să admită că trecem printr-o criză în relațiile cu America. O criză adîncită de inabilitate, imobilism și lipsă de imaginație. Or, dacă raportarea noastră la această situație e miza pe soartă și noroc, s-ar putea să descoperim surprinși că prima face mofturi și al doilea s-a epuizat.
A evalua corect situația în acest moment e mult mai important decît a poza în motanul care a înghițit canarul pretinzînd că nimeni nu a observat. Administrația actuală mai are încă timp să se redreseze. Asta dacă nu va continua modelul țîfnos și confuz al celei precedente, așa cum pare să facă în prezent.
P.S. Faptul că publicul românesc a aflat despre decizia privind retragerea trupelor din Kyiv Post și nu de la autoritățile române e de-a dreptul scîrbos și dă măsura respectului față de public al administrației românești începînd de la președinte, trecînd prin Guvern și ajungînd pînă la șefii de partide și comisii parlamentare de profil.
