Nu știu alții cum sînt, dar pe mine mă sperie ideea de „curățenie generală”, aceea de care se apucau mamele și bunicile noastre cu îndîrjire și perseverență în preajma fiecărui Paște sau Crăciun. Accept o „curățenie parțială” din cînd în cînd pentru că nu-mi place să trăiesc în mizerie, însă curățenia generală implică și altceva – să sortezi și să arunci lucruri de care nu mai ai nevoie, iar povestea asta îți ia timp, mult timp și presupune și ceva implicare emoțională. Adevărul este că nu-mi vine să arunc lucruri, deși am am citit undeva sau am văzut într-un film documentar, nu mai știu, că oamenii se simt mai fericiți după ce scapă de obiectele de prisos, de toate troacele pe care le strîng de-a lungul anilor, se simt eliberați de-o povară, au cumva senzația nu doar că obțin mai mult spațiu, ci că o iau de la capăt, încep o nouă viață, a fresh restart. Dar sînt o fire conservatoare, asta e, deși cîteodată îmi doresc extrem de mult ca întreaga mea viață să încapă într-un troller mic (un bagaj de cabină) cu care să plec fără să mă uit în urmă.
Iar în vara asta, în cea mai toridă lună a ei, cînd toată lumea lîncezea prin vacanțe, iar în București nu se putea respira decît în interior, la aer condiționat, a trebuit să o fac – să arunc tot ce se putea arunca. Urma să zugrăvim, apoi să vindem apartamentul și trebuia „să eliberăm spațiul”, să-l depersonalizăm cît de mult se putea, o parte din lucrurile neesențiale hotărîserăm să le duc la ai mei, la Breaza, să le depozitez într-un pod gol, în saci și cutii, cu alte cuvinte nu le aruncam de tot, le trimiteam, de fapt, într-un soi de limbo al obiectelor și ideea asta mă mai liniștea. E o păcăleală – scapi de ele, dar le poți recupera, la o adică. Am început cu hîrtiile, cu agendele de însemnări, cu acte și documente, zeci de începuturi de roman și de povestiri din perioada în care nu scriam direct pe computer (pentru că nu existau computere pe care să scrii), maculatură, kilograme întregi de maculatură plină de praf, adunată în mape și dosare, îndesată în sertarele biroului sau în niște cutii de la IKEA, hîrtii pe care nu le mai revizitasem de mulți ani. Păi, doar trebușoara asta mi-a luat vreo săptămînă! O muncă epuizantă și, în același timp, o incursiune în trecut, la fiecare pagină eram cînd intrigată, cînd mă apuca duioșia, altădată rîdeam de una singură, uneori mototoleam cu un soi de furie. În primul rînd n-am înțeles de ce omul ăsta păstrează, de-a lungul vieții, tot felul de hîrtii precum facturi, certificate energetice, certificate de garanție de la niște electrocasnice pe care le-a avut și au valorat cîndva niște bani, dar care s-au stricat de mult, actul de vînzare-cumpărare de la prima mașină care e de mult casată, schița de la o garsonieră în care nu mai locuiește de 15 ani. Oare de ce am păstrat buletine de analize, raporturi medicale, EKG-uri, ecografii, endoscopii, radiografii, din urmă cu 10-15 ani, care nu mai au oricum nici o relevanță, celulele din corpul meu s-au schimbat de mii de ori de-atunci, eu însămi m-am schimbat, sînt într-un cu totul alt corp, o cu totul altă persoană din punct de vedere biologic. Oare de ce am păstrat cărți de vizită (sute) și agende telefonice (pe hîrtie) cu nume și contacte ale unor oameni pe care nu i-am mai întîlnit niciodată sau care au murit de mult? Cu astea a mers ușor, au ajuns repede la coș. Mai greu a fost cu cele „sentimentale”. Zeci de agende „de lucru” din cariera mea jurnalistică, interviuri transcrise, propuneri de subiecte, trebuia să iau pagină cu pagină pentru ca uneori să mai găsesc cîte o mică bijuterie, un gînd interesant, o schiță începută și neterminată – „Sora mirelui”, pe care am decis să o păstrez deși știam că n-o voi mai relua niciodată. „Documentarea” copilăriei, a adolescenței – toate jurnalele din liceu, cu un text greu lizibil (scriam urît) despre cît sufeream după C., cel „cu ochi imposibil de albaștri”, scrisori de dragoste de la diferiți admiratori, posibili iubiți, unele scrise pe șervețele, poezii din liceu (proaste), topul băieților care sărutau cel mai bine – pe unde or fi ăștia acum? Toate, la coș. Am păstrat caietul de desen de la grădiniță, pentru planșa „Cum mi-aș dori să arate camera mea”, doar pentru că desenasem cîteva păpuși oribile și cinci saci plini cu banane (pentru că nu se găseau banane... apropo de asta, caietul meu de comandantă de detașament s-a pierdut la o altă mutare, ăsta chiar era un document, și mi-am pierdut și Oracolul), prima teza la română în care am luat 10 de la un profesor foarte bun și exigent, pentru că mi s-a părut excelentă analiza literară de acolo, eram mai deșteaptă decît sînt acum, vreo trei scrisori de la „cea mai bună prietenă” a mea din adolescență, care nu mai mi-e prietenă de fel, pentru că nu s-a mai interesat de mine de ani de zile, însă cînd i-am regăsit scrisul am simțit o afecțiune cum n-am mai simțit de mult. Și cîteva prozuțe mai interesante. Toate au încăput într-o singură cutie și m-am simțit mulțumită cu asta, deși știu că, din exces de zel, am aruncat hîrtii pe care nu trebuia să le arunc, inclusiv schițele mele „de modă”, atunci cînd îmi doream să ajung designer vestimentar. Ce să fac cu fotografiile? Acum fotografiile se stochează în telefoane, pe hard-uri, după care rămîn ale nimănui, fiecare om digital are în viața sa mii de fotografii inutile la care nu mai revine niciodată, sînt imagini captate inutil, păstrate fără nici un scop. Dar măcar nu ocupă spațiu. Fotografiile „fizice” trebuie mutate dintr-o parte în alta și am destule și din astea, unele nu reprezintă nimic, poze banale de grup, grupuri din care nu mai fac parte, nici nu-mi mai amintesc cine-i ăla și cine-i celălalt, peisaje de munte sau de pe la mare care au fost developate, imprimate pe hîrtie. Da, poate că ar fi trebuit să le scanez, dar are vreun rost? Mă voi mai uita vreodată la ele? Îmi folosesc la ceva, să mă văd pe mine, într-o altă variantă, la diferite vîrste? De obicei, fotografiile le lași moștenire copiilor, nepoților, care nu știu, la rîndul lor, ce să facă cu ele, unde să le depoziteze, dar eu nu am copii. Ideea că fotografiile unui om, imaginile și stările lui vor ajunge la o ghenă după ce acesta încetează să mai existe mă întristează cumplit, așa că am mai aruncat și din fotografii. Am trecut la cărți – și asta mi-a luat vreo cinci zile, pentru că nu-mi vine să arunc nici cărți. Dar am aruncat, asta e. Cărți primite (unele chiar cu autograf) pe care nu le voi citi vreodată pentru că sînt cărți proaste, cărți care nu mă interesează și care nu vor valora nimic în nici o bibliotecă (așa că n-are rost să le donez), oamenii vor să scrie și produc maculatură, însă cărțile astea ocupă spațiu, iar dacă ai un apartament de 40 mp, orice spațiu contează. Dacă aș fi avut o vilă precum cele ale politicienilor noștri, le-aș fi păstrat pe toate pe niște rafturi, le-aș fi respectat doar pentru că sînt cărți și cineva a muncit la ele măcar la redactare, măcar la corectură. Dar n-am. Mi-a fost simplu cu gablonțurile, suvenirurile, obiecte produse în serie – le-am aruncat pe toate. Am trecut la haine și am început să arunc cu determinare. De cînd n-ai mai purtat cămașa asta? De doi ani. La coș cu ea. După povestea cu cărțile, nu mai aveam nici un fel de scrupule, măcar hainele nu au autograf. Dar nu m-am îndurat și am păstrat un troller cu haine (pentru limbo) care îmi plac, pentru momentul în care voi mai slăbi și voi intra din nou în ele, ha-ha. Am păstrat cele două rochițe din adolescență cusute la mașină de mama-mare, pentru că simt încă mîinile ei pe cusătură. Și geaca „de motor” pe care mi-a adus-o taică-miu din America (a costat 100 de dolari), e decolorată și plină de găuri, dar pe asta n-aș arunca-o niciodată pentru că mi-aș bate joc de toată tinerețea mea.
După ce am făcut toate astea, m-am așezat pe canapea și m-am uitat în jurul meu: mi-am dat seama că am „eliberat spațiul” și că deja apartamentul pare mai mare și are ecou, un ecou al nimănui. Și da, m-am simțit mai fericită. Apoi m-am întrebat: ce voi face eu mai departe?
.jpg)
