De fiecare dată cînd mă întîlneam cu prietenii și vecinii mei la terasa „La Teu”, din cartier (Calea Moșilor), adică de două-trei ori pe săptămînă, fără să stabilim nimic înainte – pur și simplu, ne nimeream cu toții acolo însetați și înfometați, la ceas de seară –, discutam cel puțin o oră despre noile descoperiri ale fiecăruia din vecinătate. Cu alte cuvinte, ne dădeam ponturi unii altora, doar pentru că împărțeam același colț de oraș pe unde ne făceam veacul. Locuri vechi și noi unde se mănîncă bine, care „s-a stricat”, care s-a rebranduit, nu doar pub-uri și restaurante, dar și magazine, plăcintării ori persoane fizice: tanti care vinde cele mai bune roșii din Obor, „sibianul” cu cea mai bună telemea, vînzătorii de la micul market asiatic din Hala Veche unde găsești sosuri „originale” excelente și fructe exotice de ale căror nume n-ai auzit în viața ta, afacerea de familie cu prăjituri de casă, din astea. Niciodată nu vorbeam despre locuri din Piața Romană sau din Tineretului sau Titan, pentru că nu erau la noi în „ogradă”, să mergi din Moșilor pînă în Berceni e deja city-break. Astfel am aflat cînd se primește marfă proaspătă din Grecia la pescăria doamnei Mioara (parcă vinerea? deja am uitat...), că s-a deschis un nou restaurant cubanez interesant pe Traian, deși există și unul mexican în hala de pește, am regretat cu toții dispariția libanezului cu humus și sandviciuri excelente care s-a mutat în Militari (un alt oraș!), am dezbătut îndelung problemele noului stabiliment Gust Obor, ce s-ar fi putut face acolo într-adevăr și ce a ieșit. Vorbeam despre mici, despre ciorbă de burtă, despre faptul că în cartierul nostru nu poți mînca o saramură de pește remarcabilă, despre etnici și gusturi turcești sau nepaleze, despre vinuri italienești și unde le găsim, despre mici și pastramă. Da, sînt discuții superficiale, taclale de oameni care au ajuns și ei la o vîrstă, în jur de 50 de ani, și care nu se mai entuziasmează cînd e vorba despre concerte și cluburi, pentru că orice noapte pierdută a devenit un supliciu, își planifică cu grijă următoarea vacanță ca să nu ia țeapă pentru că bugetul e mic. Oameni care nu-și mai doresc să iasă din bula lor de confort, nu mai sînt atît de deschiși la experiențe noi ca altădată și mai ales nu mai ies la terasă ca să se îmbete, ci doar ca să petreacă o seară relaxată. Iar toate șuetele astea fac bine la cap, căci toți am avut la un moment dat cel puțin un episod de depresie sau de anxietate, unii dintre noi și-au îngropat deja părinții și au asistat neputincioși la suferința lor din ultima fază, iar a doua zi cu toții ne vom întoarce la job-urile și problemele noastre, la taxe și impozite, datorii la bancă și ANAF, copii adolescenți care au luat-o razna, angajatori care nu onorează contracte, nu, chiar nu vrem să ne conversăm despre toate aceste lucruri. Îmi dau seama că, dincolo de tot dezastrul de acum la nivel global, dincolo de războaie, de Putin și de Trump, de amenințarea extremismului în Europa, de oamenii politici din România care ne-au dezamăgit de fiecare dată după ce i-am votat (apropo de cartier, pe mine nu m-a dezamăgit deloc Radu Mihaiu la sectorul 2, nu aveam mari așteptări, dar acum îl regret pentru că, după mandatul lui, în sfîrșit „s-a văzut” ceva), oamenii obișnuiți, ca noi, își doresc în primul rînd să o ducă (un pic mai) bine. Uneori, în ciuda timpurilor complicate pe care le trăiesc. Se știe că, mai ales în perioadele de criză sau pe timp de război, pandemie sau ce-o mai veni, ne gîndim cum să ne procurăm anumite lucruri mărunte care să ne dea o stare de normalitate, fie că e vorba de o cafea bună – un mic răsfăț – sau de hîrtie igienică, dacă le avem pe-astea înseamnă că specia umană nu a ieșit încă din sfera civilizației și nu s-a întors înapoi, în peșteră. E și o formă de egoism, dacă vreți. Oamenii se gîndesc la bunăstarea lor personală și a familiei lor, nu contează că-s bani puțini, măcar să-i cheltuiască cu înțelepciune, să nu mănînce rahaturi, să iasă în oraș în locuri în care se simt respectați, ca clienți, să aibă surse de încredere pentru a se descurca cu „aprovizionarea”, cum se spunea în timpul regimului comunist. Îmi povestea taică-miu, care a lucrat pe vremuri la o editură din Casa Scînteii, că redactorii, după ce veneau la serviciu și își prelua fiecare manuscrisul la care lucra, se așezau pe la birourile lor și dezbăteau îndelung cea mai fierbinte temă a zilei: „Aprovizionarea”, adică dacă se vor băga sau nu pui la bufetul instituției. Acum nu mai e foamete ca atunci, însă dincolo de toată filosofia existenței umane, de cărțile pe care le-ai citit cu miile și de filmele de artă pe care le-ai văzut, e aceeași nevoie urgentă de consum, ai nevoie și de serialul prost, dar reconfortant de pe Netflix care să te adoarmă, și de un Vivaldi la un garden-party care să te binedispună, și de a recompensa cu ceva corpul tău zilnic pentru a-ți confirma că încă ești în viață și că te bucuri de ea. Hedonism? N-aș zice. Mai degrabă o supraviețuire suportabilă.
Cînd m-am mutat la Cîmpina, mi-am pierdut vechile repere legate de „aprovizionare”, eram pe un teren total necunoscut, mi-am dat seama că sînt într-un oraș fără Mc și fără KFC și am răsuflat oarecum ușurată, îmi cumpăram tipul ăsta de junk de cel mult două ori pe an, totuși uneori nu puteam rezista tentației. Pe mine, la vîrsta mea, m-a interesat mai mult o „împinge-tava“ și meniul zilei, pentru că nu prea gătesc, iar o ciorbă bună e binevenită oricînd. Am descoperit deja un loc cu mîncare gătită, iar noii mei prieteni de aici mi-au făcut rapid instructajul cu privire la celelalte. Avem și restaurant chinezesc? Da, și e destul de OK. Avem unul grecesc bun, patronul e grec de la mama lui, am încercat deja gyros-ul și e excelent, în plus îmi place și vinul lor la carafă. Avem și un restaurant cu specific ardelenesc/unguresc – „Povestea ceaunului Paprika”, locul nu e cine știe ce, în capătul orașului, lîngă Lidl, dar mîncarea e excelentă. Există și un restaurant indian, cu bucătari din India, faimos deja pe toată Valea Prahovei, nu l-am vizitat încă și cică ar fi o pizza foarte bună la Bănești, la doar cinci kilometri de oraș. Mici și pastramă de la Aleea cu Nuci din Breaza, o păstrăvărie faină la Doftana, restaurante cu view pe Muscel, în parcul Soceram. În doar cîteva zile le-am învățat pe toate, ca și cum m-aș fi născut aici, noii mei amici mi-au împărtășit cu bucurie toate aceste informații, exact ca prietenii mei de „La Teu”, cu cîteva luni în urmă.
Mi-am dat seama că nu schimbasem decît „cartierul”, într-un mediu mai puțin toxic, orașul Cîmpina e cît un cartier bucureștean. Însă cel mai mult m-a interesat ideea de comunitate, căci fără comunitate într-adevăr te întorci în peșteră, chiar dacă ai săpun și hîrtie igienică de la Lidl. Am simțit-o și am regăsit-o în cîteva locuri. Seara, „pe centru”, pe la terasele înșirate pe bdul Carol sau chiar la cofetăria Delice pe unde își pierd timpul și adolescenții de la cele cinci licee din oraș – mi s-au părut copii politicoși și bine crescuți. În spatele Pieței Centrale, la terasa cu mici și cu bere ieftină la halbă, e comunitatea așezată a pensionarilor, dimineața își beau acolo fără grabă cafeaua, ca în Italia sau Spania, din căni din ceramică, nu „la plastic”, oameni care se cunosc de zeci de ani, aici află cine a mai murit, cine a supraviețuit. Sau la mica băcănie „La Gustări”, mai „de fițe”, dar în sensul bun, se simte un aer de București aici, unde își dau întîlnire seara și mulți „expați”, cum sînt și eu, se vorbește peste mese, se bea vin bun și se comentează prețurile din ce în ce mai mari la imobiliare, în Prahova.
Da, sînt într-un „cartier” mai mare care se numește oraș, iar cei care locuiesc de mulți ani aici se plîng, pe bună dreptate, că nu există mai multe evenimente culturale, deși Cîmpina ar avea un mare potențial în acest sens. Eu vin dintr-un oraș sufocat de evenimente culturale, de concerte, lansări de carte, festivaluri care se „canibalizează” unele pe altele și realizez că, de fapt, în ultimii cinci ani nu am mers decît arareori mai departe de Piața Obor pentru că acolo mi-am găsit locul.
