Am un prieten pe Facebook ceva mai tînăr decît mine, dar nu cu mult (îl cunosc și în viața reală), care se plimbă de unul singur prin Europa – azi e la Bruxelles sau la Bruges, peste o lună e la Nisa, peste alte două în Italia sau în sudul Spaniei. Prietenul meu e un excursionist solitar. Îi urmăresc postările, de obicei nu scrie nimic, nici o impresie de călătorie, decît numele locului în care a ajuns și pune cîteva poze reprezentative, toate acele străzi, piațete, clădiri, poduri pe care le-au mai fotografiat și alte milioane de turiști, din nenumărate unghiuri, urmate de cîteva selfie-uri – el în fața obiectivelor turistice, un mod de a atrage atenția, hei sînt și eu pe aici! Prietenul meu e la bază inginer, nu are prea multă imaginație. Însă aceste selfie-uri repetitive au ceva înduioșător. Este evident faptul că nu există cineva alături de el – un partener/parteneră de călătorie care să-i facă poza pe care și-o dorește și nici nu îndrăznește să roage un necunoscut, prietenul meu e un bărbat destul de timid. Așa că toate selfie-urile lui sînt identice – de la nivelul nasului, ține telefonul cu o mînă, o îndepărtează destul de mult ca să-i intre în poze capul în întregime, un prim-plan, dar și ca să se vadă ceva în spate, o frîntură din Bruges, Nisa sau Roma. Nu sînt poze studiate de Instagram, iar prietenul meu chiar are o mutră tipică de excursionist plimbăreț prin lumea largă, mie, uneia, îmi amintește de adorabilul turist Twoflower din Lumea Disc a lui Terry Pratchett. Nu zîmbește niciodată, dar nici nu e nefericit, e mai degrabă mulțumit de el însuși.
La un moment dat, imediat după pandemie, în selfie-urile lui de călătorie a apărut un al doilea cap, cel al unei fete, o fată obișnuită și la fel de timidă ca și el, m-am bucurat – în sfîrșit, și-a găsit o pereche cu care să împărtășească bucuria city-break-urilor și a vacanțelor. Dar, în scurtă vreme, fata a dispărut, ceva nu a funcționat cum trebuie. Apoi, au dispărut de tot și postările prietenului meu, m-am îngrijorat de-a dreptul. Am aflat că tatăl lui era foarte bolnav, un timp n-a mai plecat nicăieri, a rămas acasă ca să aibă grijă de el pînă cînd tatăl a părăsit această lume efemeră, plină de selfie-uri și de poze instagramabile. Însă acum două săptămîni – hopa! –, iată-l pe prietenul meu la Atena, aceeași căpățînă nici veselă, nici tristă, încadrată perfect de la nivelul nasului, cu Acropole în spate. Am răsuflat ușurată – Twoflower își reluase peregrinările.
Pînă în urmă cu vreo cinci ani nu aveam absolut nici o problemă să călătoresc de una singură. Să nu depinzi de programul altora, nici măcar de nazurile partenerului de viață care se transformă inevitabil în certuri, să fii liber să mergi unde vrei, să vezi un loc necunoscut în ritmul tău mi se părea o binecuvîntare. În plus, de unul singur, ești mult mai receptiv la tot ce se întîmplă în jur, la tot acel necunoscut în care te scufunzi, depășești mai ușor orice șoc cultural și ești mult mai dispus să te adaptezi. În continuare cred că o călătorie de unul singur într-o țară străină este una dintre cele mai interesante și profunde experiențe culturale de care poți avea parte în această viață, nu se compară cu nimic. Dar sînt mulți călători sau mai degrabă turiști care nici nu pot concepe așa ceva, pentru ei vacanța e o deplasare în grup, o migrație sezonieră în stol, trebuie să închirieze toată vila pentru zece persoane, trei-patru familii care se cunosc de-o viață, eventual mai sînt și înrudite, își știu tabieturile, ai cu cine să faci grătarul și să bei seara la cîrciumă, iar contactul cu mediul necunoscut în care ajung e zero, e ca și cum ar fi rămas acasă, la ei în curte, doar că au pus în spate, pe post de decor, niște Alpi sau o insulă grecească. „Cum, fată, să mergi singură la Paris?” – s-a mirat la un moment dat coafeza mea. „Dar bărbate-tu ce păzește?! N-are bani, n-are concediu?” Toți oamenii ăștia se uită cruciș atunci cînd le spui că vei pleca de unul singur în lume pentru că uneori pur și simplu ți s-a făcut dor de ducă și nu ți s-au potrivit astrele cu prietenii, cu iubitul etc. Sau pentru că asta îți dorești. În urmă cu cinci ani aș fi spus: lăsați-mă de una singură într-o piață publică sau într-un parc din Madrid, din Londra, din Berlin, Belgrad sau Tirana sau chiar din orașe mai mici precum Porto sau Taormina, la o terasă sau pur și simplu pe niște trepte, și ați făcut din mine un om fericit. Nu am cum să mă plictisesc, tot ce se întîmplă în jurul meu e un spectacol, mă uit la modul în care se modifică locul, spațiul, în funcție de momentele zilei și de oamenii care trec, se opresc, merg mai departe, pînă cînd simt că fac parte dintr-un tablou, și asta e o senzație absolut minunată, nu am nevoie de nici un selfie ca să o țin minte.
Totuși, la un moment dat s-a întîmplat un declic. Poate în excursia de la Roma, un oraș de la care aveam mari așteptări, poate prea mari și unde totul a mers prost, m-am simțit atît de sufocată de afluxul mare de turiști din ăștia cu selfie-uri încît am simțit nevoia să dau și eu din coate la Fontana di Trevi ca să-mi fac unul, nu m-am integrat „în peisaj” nicăieri, ba chiar au fost momente în care nu m-am simțit în siguranță, așa că m-am întors cu trei zile mai devreme. Poate la prima mea vizită în Marea Britanie, unde am mers la niște amici care m-au abandonat (e o poveste lungă) și m-am trezit singură într-o cameră de hotel din Liverpool unde nu intra lumina naturală, iar ferestrele care dădeau într-un zid erau asaltate de zeci de porumbei al căror gîngurit continuu mi-a făcut nervii praf, m-a apucat depresia, am numărat zilele pînă la zborul de întoarcere pe care n-am reușit să-l schimb, ce naiba caut eu aici de una singură? Nu mai știu exact cum și unde s-a întîmplat, însă la început a fost un soi de plictis și dorința de a schimba cu cineva, cu oricine, vorbe, apoi nevoia de a lua decizii comune și mai ales de a împărți seara o masă, la un restaurant, de a bea împreună și nu singură o carafă cu vin, mai ales că în jurul tău toți sînt cîte doi, cîte patru, e rîs și veselie, iar atunci te simți stingher, așa că preferi să mănînci în camera de hotel, cu ochii în telefon. Apoi, a apărut și anxietatea – dacă, totuși, mi se întîmplă ceva? Șansele de a păți ceva îngrozitor în Europa sînt minuscule, totuși am simțit nevoia ca cineva să aibă grijă de mine. Sau poate ca eu să am grijă de altcineva.
Am tot zis că-mi va trece, poate e o problemă legată de vîrstă, de îmbătrînire și că-mi voi regăsi bucuria de a călători singură sau voi sfîrși într-un grup de pensionari care nu se suportă unul pe altul, dar merg împreună în excursie cu autocarul, azi e Franța, mîine e Belgia. În același timp, Europa e plină de backpackers de tipul Twoflower de toate vîrstele, de la 18 la 90 de ani. Îi recunoști de la o poștă, în tricou și pantaloni scurți, cu rucsacuri mici în spate, călătoresc light, pentru ca bagajele să nu-i încurce prea mult, noaptea dorm pe la hostel-uri, nu neapărat pentru a face economie cît pentru a nu fi complet singuri, pentru a cunoaște alți oameni. La Berlin, într-un hostel care părea destul de dubios (dar de fapt era doar ieftin și hippie), în noiembrie (era ultima noapte în Germania, „de tranzit” și am luat o cameră acolo pentru că era aproape de stația de tren care urma să ne ducă a doua zi la aeroport), am stat la bere cu un domn mustăcios și foarte simpatic dintr-un sătuc din nord pînă la ora trei dimineață. Era electrician de meserie, muncise toată viața la program și tocmai ieșise la pensie. Brusc și-a dat seama că nu văzuse nimic din Germania (să nu mai vorbim de Europa), nici măcar capitala țării, așa că a plecat hai-hui de unul singur. A doua zi avea de gînd să-și viziteze o nepoată la München, apoi, poate, Franța cîteva zile? Cred că mai am și acum un selfie cu el, trei căpățîni euforice încadrate strîmb de la nivelul nasului și halbele noastre cu bere.
