Cînd am ajuns în salon era un singur pat ocupat din cele cinci, o a doua pacientă se afla de vreo două ore în sala de operație. Chiar în patul de lîngă mine stătea o femeie cam de vîrsta mea, însă mi s-a părut mai tînără. Era prietenoasă și volubilă, am intrat în vorbă spontan ca și cum ne-am fi cunoscut de mai multă vreme. Nici ea nu mi-a dat mai mult de 35 de ani, ceea ce mi-a schimbat un pic starea de spirit – cu două fracturi și cu durere la fiecare mișcare, mă simțeam ca o gloabă răsturnată într-un șanț, e îngrozitor de frustrant să-ți pierzi dintr-odată mobilitatea. Colega mea de salon avusese o operație mai simplă la un picior și era mult mai mobilă decît mine, se ridica din pat, deschidea frigiderul ca să mai ronțăie cîte ceva din ce își adusese de acasă, de fapt mînca non-stop, se știe că mîncarea alină suferința. Eu eram în altă fază, mai gravă, în care nu-mi ardea de mîncare. Dar de vorbit puteam vorbi, era cam tot ce-mi rămăsese și, în plus, o formă de terapie. În astfel de momente contează enorm să fie cineva lîngă tine care să te asculte. Și oricum n-ai altceva de făcut într-un pat de spital decît să-ți povestești viața.
I-am zis despre accidentul meu, despre clipa nefastă în care am alunecat pe scară, ce s-a întîmplat după, cum am ajuns acolo. Ea mi-a zis cum stau treburile în spitalul ăla, care erau „regulile”, cu cine să mă pun bine, care chirurg e mai bun, era de mai multe zile pe acolo, de altfel se pregătea de externare. Mi s-a părut perfect adaptată vieții din spital care are un cu totul alt ritm și sens decît viața oamenilor normali, de afară. Ești într-un limbo. Din cînd în cînd, ieșea șchiopătînd să fumeze, știa și unde avea voie, locul secret de pe hol sau balcon. O invidiam pentru că se putea mișca, dar nu într-un sens negativ, mai degrabă un soi de admirație. Spre seară a venit și fata operată, nu avea mai mult de 25 de ani. Un pic confuză de la anestezie, plîngea, o durea piciorul. Noua mea prietenă i-a fost ca o soră și, tot la fel, parcă se cunoscuseră de cînd lumea, deși se întîlniseră tot aici, în spital. Timp de 24 de ore, femeia de vîrsta mea a fost mîinile și picioarele noastre. Ne-a adus apă rece din frigider, ne-a ridicat obiectele pe care le scăpam pe jos, ne-a dat prăjituri, a chemat asistenta atunci cînd aveam nevoie de calmante. Și eu aș fi făcut la fel, în fond era cea mai „împiciorongită” dintre noi trei, iar ajutorul venea cumva firesc, fără obligații.
Mi-a părut rău cînd a plecat, dar m-am împrietenit instantaneu cu fata operată. O fată simplă, dar deschisă și onestă. Își rupsese piciorul pe munte în urmă cu ceva vreme, acum venise doar ca să-și scoată tijele. Mi-a povestit despre moartea neașteptată a tatălui ei la doar 50 și un pic de ani și despre „cît de mult l-a iubit pe tati”. S-a întîmplat tot într-un spital bucureștean, dintr-o neglijență a medicilor, omul mai avea zile. Mi-a mărturisit că cea mai mare dorință a ei este să devină mamă și că a slăbit 20 de kilograme pentru asta, avea niște probleme de sănătate pe care obezitatea le complica. M-a înduioșat – puține fete de vîrsta ei își doresc cu atîta ardoare un copil.
În scurtă vreme, salonul nostru a început să se aglomereze. Mai întîi a venit o doamnă de 70 de ani cu o fractură de bazin, urla pur și simplu de durere cînd o schimbau de pamperși infirmierele. Căzuse pe scările rulante de la metrou, la ora 5 dimineața, se grăbea spre un autocar care urma să o ducă într-o excursie în Maramureș. Cu Clubul Pensionarilor. O femeie foarte tonică ce își trăia din plin viața după ce îi murise soțul pe care l-a îngrijit cu devotament timp de opt ani, după un AVC. Practic, își petrecuse opt ani prin spitale, însă nu ca pacient, ca aparținător, însă trauma a fost la fel de mare. De fapt, toate discuțiile noastre, care se prelungeau pînă tîrziu în nopțile toride de august în care nimeni nu putea să adoarmă, se învîrteau în jurul spitalului. Al experințelor cumplite legate de spital, de actul medical, în România. Soțul supraviețuise AVC-ului, dar tot o fractură banală îi adusese sfîrșitul, apăruseră niște complicații fatale. După moartea lui, femeia parcă înflorise, copiii erau mari și pe la casele lor, descoperise acel club al pensionarilor unde mergea în fiecare zi ca să facă gimnastică sau să danseze. Tot cu pensionarii mergea în excursii, tocmai plătise pentru o excursie în Italia, în octombrie, se întreba dacă va reuși să se recupereze pînă atunci. Au externat-o după trei zile cu aceleași dureri, fractura de bazin se sudează singură, acasă n-o aștepta nimeni decît o vecină din bloc, m-am întrebat îngrijorată cum o să se descurce. De ce nu chemi copiii? „Nu vreau să-i deranjez, muncesc mult, au și ei problemele lor...” Ne-am despărțit urîndu-i sănătate, ca două bune prietene, știam că nu ne vom mai revedea niciodată.
În salon fusese adusă și venerabila doamnă de 85 de ani cu fractură de șold care întreba mereu cînd va fi operată, deși fusese operată deja. Era o bătrînică micuță, delicată, extrem de politicoasă, dar avea momente în care o lua razna cu totul din cauza demenței. Încerca să închidă televizorul cu purici și cu trei posturi funcționale folosind telefonul ei cu butoane pe post de telecomandă ore în șir. Apoi mă ruga pe mine: „Puteți să-mi închideți și mie televizorul, vă rog?”. Îi răspundeam că mă uit la un film, iar ea îmi zicea amabilă: „Sigur, mă scuzați, uitați-vă!”, ecranul cu imagini cu purici îmi distrăgea atenția de la durere, era singura fereastră deschisă spre lumea normală, de afară. Mai trist pentru noi, celelalte, era că bătrîna vorbea fără oprire toată noaptea, nu putea nimeni să doarmă, în prima seară am rugat-o pe asistentă să-i dea un Anxiar. Vorbea cu fantome din propriul ei trecut. Simțeam că mă lasă nervii care oricum erau întinși la maximum, pe de altă parte simțeam și o milă infinită – femeia aceea fusese la rîndul ei tînără, frumoasă, după toate aparențele, cu o bună creștere și o educație exemplare, cît de trist este să ajungi așa, imobilizat pe un pat de spital, cu fracturi și cu Alzheimer! Cît de mult se poate degrada ființa umană… Dar adevărul este că atunci cînd tu însuți suferi cumplit și mai ai pe cineva alături într-o astfel de situație, depresia se instalează fără să te poți împotrivi.
Într-o seară, am făcut împreună un plan, m-a rugat ca a doua zi de dimineață să mergem împreună la operație ca să scăpăm odată de acolo, la ora opt fix ne vom întîlni și ne vom prinde de mînă pentru ca ea să se țină după mine, să nu se piardă. I-am promis că așa vom face. Dincolo de depresia care mă sufoca deja, mi s-a părut o metaforă superbă a vieții și a sfîrșitului. Cu toții avem nevoie de ajutor și de o mînă întinsă în bezna nopții ca să nu ne rătăcim, chiar și din partea unui străin. Vizitatorii noștri, rudele, soții, copiii, toți cei care ne iubeau și care veneau în fiecare zi din datorie și ca să ne aducă una-alta, se simțeau stînjeniți atunci cînd intrau în salon și știam că de-abia așteptau să se termine vizita și să plece, solidaritatea nu venea din partea lor – ei, oameni sănătoși și întregi, oricît ar fi fost de empatici, nu aveau cum să înțeleagă. Erau niște intruși, pătrunseseră într-o lume străină a spitalului unde singura legătură profundă, indestructibilă era cea a suferinței ce unea cinci femei necunoscute, de vîrste și facturi diferite, care în doar cîteva zile nu vor mai însemna nimic una pentru cealaltă. Însă în acele momente, legătura aia stranie care se creează de la sine reprezintă funia cu care te agăți cu disperare de viață.
.jpg)
