Invitată într-un show de televiziune, scriitoarea și jurnalista culturală americană Fran Lebowitz, acum în vîrstă de 75 de ani, i-a povestit moderatorului o întîmplare recentă. Un tînăr de vreo 20 de ani care, probabil, o recunoscuse s-a apropiat de ea pe stradă și i-a arătat, cu o față consternată, pe telefonul lui, o poză a ei de cînd avea 24 de ani. „Sînteți dumneavoastră?”, a întreabat-o. „Nu, am fost eu. Asta sînt eu acum”, i-a răspuns Fran. Părea îngrozit de realitate, așa că s-a simțit nevoită să completeze: „Ți se va întîmpla și ție!”.
Un studiu citat des în ultimii doi ani, realizat de cercetătorii de la Stanford Medicine și publicat în Nature Aging, susține că bătrînețea vine în valuri: unul ne lovește pe la 44 de ani, al doilea, la 60. Primul dintre ele implică o modificare bruscă a mii de molecule din sînge, iar al doilea, o scădere a imunității – ambele putînd duce la probleme cardiovasculare, musculare și osoase. Plauzibile, aceste rezultate necesită niște precizări: studiul a fost efectuat pe un număr restrîns de persoane (puțin peste 100) și nu afectează doar femeile (după cum s-ar putea crede, la o corelare a rezultatelor cu transformările prin care trece corpul feminin la perimenopauză și menopauză). Vestea bună este că aceste efecte pot fi îmblînzite prin mijloacele pe deplin cunoscute (și nu la fel de des respectate): activitate fizică regulată, dietă echilibrată (nici prea dulce, nici prea gras) și analize medicale efectuate anual.
Am ascultat un regizor, ajuns la vîrsta senectuții, povestind într-un interviu cum, în interior, el se simte același. Iar dimineața, cînd își vede chipul în oglindă, prima lui reacție este să se întrebe cine este acel bătrîn și cum a intrat în casa lui. Pe vremea aceea, aveam 20 de ani și nu înțelegeam partea cu interiorul ori cum e să simți că ți-a intrat un străin în casă, dar astăzi confirm că așa este – pe dinăuntru, te consideri neschimbat. Ba mai mult, văd și oamenii din jurul meu exact așa cum arătau la vîrsta la care i-am întîlnit prima dată, indiferent cît timp a trecut și ce drum au ales, în viață. Mărturisesc că-mi vine greu să-i iau în serios pe unii, pentru mine au rămas copii, chiar dacă acum sînt pe scena de teatru ori politică, oameni de afaceri sau organizatori de evenimente și festivaluri.
Pe la începuturile mele în presă, o actriță celebră din România m-a refuzat cînd am dorit să o invit la o emisiune de televiziune aniversară. Mi-a mărturisit că preferă să nu mai apară public, iar oamenii s-o țină minte așa cum arăta în epoca ei de glorie (și, da, a fost uluitor de frumoasă). Altădată, nu am reușit să recunosc o invitată pe care o așteptam la intrarea în TVR pentru că pe Facebook avea, la profil, o poză din tinerețe. A trecut pe lîngă mine.
Ca mulți dintre noi, am crezut că bătrînețea e rezervată doar altora – celor cu familie și copii, de exemplu. Mi-am zis, naiv, că, dacă nu schimb nimic din felul în care trăiesc (poate doar mersul la școală cu cel la un serviciu), avansarea în vîrstă mă va ocoli. Probabil, faptul că urma să împlinesc 40 de ani în acea lună a contat mult în plecarea mea din TVR, alături de alte nepotriviri. Mi se părea că un nou început m-ar face să mă simt iar tînără și, o vreme, chiar așa a fost. Multe lucruri aveam să le fac, din nou, pentru prima oară.
Au dreptate specialiștii în valuri de îmbătrînire, dar nu știu dacă e neapărat vorba de organism. Cred că de la 44 de ani te obosesc psihologic aceleași și aceleași rutine zilnice (de zece ori mai multe pentru femei decît pentru bărbați), toate pentru ca, în final, să arăți nu tînără, doar mai tînără. Doar acceptabil. Această piață care a devenit Facebook-ul, unde fiecare are o portavoce și o părere (lungă, cît mai lungă), nu te mai lasă să uiți ceva din trecut. La o simplă răsfoire a pozelor, vezi cum, fizic, se pierde ceva de la an la an. Iar eu am observat singură borna care e vîrsta de 44 de ani, la mine și la cei din jur, n-a fost nevoie să consult studiile. Mă mai despart doar trei ani de vîrsta de 50 și, dacă 40 mi se părea mult, 50 este deja un număr ireal. Mă autoiluzionez cu gîndul că cei trei ani nu vor trece niciodată, că, poate, voi putea trage de ei ca de o gumă de mestecat autoregenerabilă, care-ți permite s-o duci cu tine în jurul lumii. Altfel, voi fi obligată să mă gîndesc la un alt început, iar această rubrică va ajunge la final.
Cunoscută pentru comentariile ei ironice și amuzante la adresa realităților sociale și, mai recent, pentru serialul Pretend It’s a City / Să zicem că e un oraș, în care comentează viața New York-ului alături de regizorul Martin Scorsese, Fran Lebowitz fusese invitată în emisiunea lui Jimmy Fallon de pe NBC pentru a vorbi despre un one-woman show pe care avea să-l susțină la Carnegie Hall, celebra sală de spectacole din New York, și pentru care fuseseră deja vîndute toate biletele. „Te cunosc de mult timp, știu că nu ai telefon mobil, computer sau wi-fi”, i-a spus Fallon. „Dar am Carnegie Hall”, a replicat Fran Lebowitz.
Credit foto: Flickr
