Hazul lui e necazul. Te uiți și rîzi, ce poți face altceva? E ca într-o comedie cu Buster Keaton. Un tip stă drept, neclintit, în vreme ce în jur lumea se prăbușește la fiecare bobîrnac al lui. Turul Franței a fost deja cîștigat din prima săptămînă. E invers decît la Revoluția franceză. Pogacar întîi și-a ghilotinat adversarii și abia apoi i-a pus să mărșăluiască în urma lui cu capul la subraț. Cine e Pogacar? Pogacar = Messi + Jordan + Federer, cu vocea lui Jo Dassin și corpul lui Brigitte Bardot. E posibil așa ceva? Lumea a uitat cum e să îți mai pui această întrebare. Trăim în epoca în care, obligat-forțat, trebuie să ne bucurăm, să ne distrăm, să aplaudăm și să nu întrebăm. Acum două decenii, așa ceva era de neconceput. O astfel de dominație ar fi născut un munte de suspiciuni cît Ventoux-ul. Azi e pasabil ca un ciclist să fie bun tot anul, pe toate fronturile, ceea ce nici Lance Armstrong n-a reușit și nici Anquetil, în alte vremuri de „glorie”, deși ambii au mărturisit pînă la urmă că s-au dopat cît încape. Anquetil a murit de cancer. Armstrong a „murit” social. Pogacar o să moară sufocat de îmbrățișări. Ne-am pus pe ochi o peliculă de văzut la vie en rose și pe creier o cască de duș împotriva averselor de conștiință. Trăim vremuri grele, sau cel puțin așa ne imaginăm, mai ales cei care n-au trăit altele sau le-au uitat, de aceea nu vrem să ne mai turmentăm cu alte probleme. Trăim în două dimensiuni, nimic nu mai are profunzime, perspectivă, reflecție. Totul e „wow!”. World of Wonders. Wonder and do not wonder. Minunează-te și nu cerceta. Noua religie.
