Turul II și România „educată”

Întîmplarea a făcut să votez în primul tur într-un sat din Ardeal unde nu mai fusesem niciodată și cu care nu am nici o legătură. Un fost sat de sași, depopulat, cu multe case în paragină, în zilele noastre trăiesc aici vreo 800 de oameni, români și romi. Locul, aflat la marginea lumii cunoscute, pentru mine era de o frumusețe aproape ireală, pe drumul de la Sibiu cu mașina am urcat și coborît dealuri, am traversat păduri, am văzut vulpi, căprioare, fazani și chiar o acvilă de munte care plana jos, deasupra unei pajiști cu păpădii. Am ajuns acolo fermecată de-a dreptul.

Satul nu are canalizare sau gaze (însă are Internet de mare viteză), semnal la telefon există doar pe alocuri, iar drumurile din jur sînt aproape impracticabile pentru cineva care nu vrea să-și rupă mașina. În mijlocul satului, atrage atenția un loc de joacă pentru copii – un tobogan și cîteva leagăne, moderne, viu colorate –, pare a fi singura „realizare” a administrației locale. Nu există magazine sau pensiuni, în schimb treptat au început să se stabilească aici și să cumpere case orășeni care au simțit nevoia să evadeze și cîțiva expați care vor să ducă o viață simplă în România rurală. Ei formează deja o comunitate micuță și diferită de cea a băștinașilor, se ajută unii pe alții, restaurează șure, produc bere artizanală sau ciocolată de casă, au „proiecte” culturale pe care localnicii nu le înțeleg. Pe scurt, revigorează satul, în ciuda condițiilor vitrege de locuit și fără sprijinul primăriei. Fac asta pentru că așa simt nevoia și ca să facă ceva, altfel cu timpul ar lua-o razna într-un astfel de loc care nu oferă nimic în afară de peisaj. Toți încearcă cumva „să se integreze”. Prietena care m-a adus aici îi salută politicos și entuziast pe consătenii ei din mașină, uneori oprește pentru a-i întreba ce mai fac. Localnicii îi răspund la salut, însă fără același entuziasm, păstrează o distanță sceptică, după șapte ani de la mutarea ei aici încă o privesc pe prietena mea cu suspiciune. E de-a lor, totuși nu e, încă e picată din cer.

Votăm la școala veche (care nu mai funcționează pentru că nu mai există copii), la ora 19 secția e aproape pustie și comisia se plictisește, cei care au avut de votat au votat deja. Se uită lung la mine – asta cine o mai fi și ce treabă are pe la noi tocmai azi, în ziua votării? Votez pe listele suplimentare, ceva mai tîrziu aflu și rezultatele – sîntem 15 cu Nicușor Dan, ceva mai mulți cu Crin și peste 80 cu George Simion, deci Simion cîștigă detașat. Explicația e simplă, dar nu ar recunoaște nici unul fățiș – e din cauza ăstora, străinii, veneticii, care au venit să „le fure” satul și să facă reguli noi. „Străinii” care, din punctul meu de vedere, joacă roluri asumate de eroi civilizatori, de fapt nu sînt bine primiți. Să stea la ei acasă... Ce atîtea strămutări și liberă circulație? De unde au bani să cumpere case? În plus, ce nevoie avem noi de Uniunea Europeană? (Adevărul este că singura, să-i zicem, „dovadă” a existenței acesteia e locul de joacă din centru.) Nu-i mai bine noi cu noi, în sărăcia noastră? Deși mă enervez, pot înțelege – teama de nou, de „străin”, de necunoscut și trauma străinului asupritor sînt adînc înrădăcinate în memoria acestei mici și frustrate nații. Aș vrea să le explic, însă ei nu ar înțelege – că eu, în marele oraș, în Capitală, poate sînt mai săracă decît mulți dintre ei (în satul ăsta, oamenii chiar nu mor de foame, cultivă pămîntul, au animale etc.), poate că n-am bani „să-mi fac ceva la casă”, să zugrăvesc sau să-mi cumpăr covoare noi (doar asta contează pentru mulți dintre ei), dar pentru mine sînt mai importante alte lucruri, alte valori, cum ar fi să mă exprim liber, să călătoresc pentru a cunoaște „străinul”, să ofer ceva celorlalți din ceea ce am învățat, din ceea ce știu.

În zilele următoare, am făcut ateliere cu copii de gimnaziu din două școli diferite (acești copii vor deveni votanți peste 4-5 ani). Prima școală, dintr-o comună mai mare, era mai răsărită, beneficiase de investiții din bani europeni (table „inteligente” etc.) și, mai ales, intrase în programul Erasmus, peste cîteva zile „cursanții” mei urmau să plece în Franța (în Franța?! – păi eu la 13 ani, în marele oraș București, nici nu visam că voi ajunge vreodată în Franța!). Aveam emoții – OK, de unde să încep? Spuneți-mi o carte care v-a plăcut foarte mult! Pauză. Ați citit vreodată vreo carte? Pauză, nu citiseră nimic. Mi-era clar de la bun început că trebuia să caut alte repere comune, scopul atelierului era să „construim” împreună o poveste, să-i fac să înțeleagă ce înseamnă o structură narativă. Ideal ar fi fost ca povestea să fie legată de universul lor cunoscut, de lumea satului lor. Am încercat cu serialele – mulți văzuseră pe Netflix seriale comerciale de tipul Prison Break sau The Walking Dead, apoi am trecut la jocuri, le-am zis că joc jocuri video, am enumerat cîteva (m-am felicitat în gînd pentru inspirația de a-mi lua un PlayStation) și le-am cîștigat respectul pe veci, mai ales pe cel al băieților. Se uitau deja la mine cu alți ochi și cu o vie curiozitate – nu eram o altă profesoară „expirată” de la București care să le predea lecții, făceam parte din lumea „reală”, eram de acolo, din GTA-ul lor, cu gangsteri, școala vieții și mașini străine.

Povestea s-a legat de la sine și s-a întins pe mai multe zile, nu mai voiau să iasă din ea. Desigur, nu avea nici o legătură cu satul lor din care își doreau, probabil, să plece cît mai curînd. Au inventat orașul La Plaza – cu palmieri, plaje tropicale și cazinouri, au jucat pe rînd cu multă imaginație și cu talent roluri de oameni de afaceri interlopi, polițiști corupți, femei sexy și misterioase, și-au pasat unul altuia „valiza” cu bani (o sacoșă de supermarket) și au participat la curse ilegale de mașini de lux (scaunele din sala de clasă), a doua zi un băiat rom care era deja un lăutar cunoscut în zonă, cînta la nunți, a venit cu saxofonul și a cîntat în „cazino”, dar în același timp a creat și coloana sonoră a filmului. Și, în același timp, toți s-au prins cum e cu structurile narative. Mi-am dat seama că toți acești copii, viitori votanți în România, nu sînt pierduți nici pe departe, „valorile” lor se pot schimba, pot fi salvați (spre deosebire de generația părinților lor) – prin educație, printr-un alt tip de abordare, mai creativă, mai personalizată, prin oameni care pur și simplu să discute cu ei și despre idealurile lor, să-i înțeleagă.

La a doua școală a fost mai greu, mult mai greu. La o primă vedere părea o școală abandonată, bîntuită de copii care nu știau pentru ce se află acolo, cu profesori resemnați care făceau eforturi să-și ducă orele pînă la capăt. Ce cărți? Directorul ne-a zis că există o bibliotecă a școlii, dar nici un elev nu scosese o carte din raft de ani întregi, nici măcar de curiozitate, în clasa a VIII-a mulți nu știau încă să citească. Funcționa o singură regulă – fără telefon la școală! Altfel ar fi fost haos – toți ar fi stat călare pe bănci și ar fi cîntat în cor manele („Avioane, limuzine, tancuri, submarine...”). Terenul de sport era un maidan prăfos plin de pietre și de scaune dezmembrate, elevul de serviciu zdrăngănea din clopoțel, o talangă mare și ruginită, nu-l băga nimeni în seamă. Nu mi-am imaginat că mai există astfel de școli în România anului 2025, și aici este exclusiv vina celor care ne-au condus țara timp de 35 de ani și care au promis o Românie „educată”. Nu e vina „sistemului”, a profesorilor, a părinților. Totuși, nici măcar acești copii, care în cel mai bun caz vor să devină frizeri, tractoriști, fotbaliști sau manichiuriste, nu sînt pierduți, și ei pot fi salvați – s-au implicat în poveste, și-au jucat rolurile inventate de ei de bine, de rău, ba chiar în ochii unora am zărit o sclipire de fericire, era altceva. Li se oferea altceva. Orice s-ar zice, România este pe drumul cel bun, ar fi foarte trist ca puținul pe care am reușit să-l construim pas cu pas, noi, oamenii obișnuiți și decenți, atunci cînd am fost lăsați să o facem, să se năruie peste noapte.