„De ce să mergi la București? E urît acolo.“ Ăsta e un citat exact din ce spunea un amic străin care se pregătea să vină în România. Ca și restul de 90% din vizitatorii Capitalei, omul venea în interes de business, deci criteriul estetic era mai puțin relevant. Ca bucureștean, e totuși un pic dureros să auzi astfel de povești deși știi bine că opinii de felul ăsta sînt întemeiate pe comparații simple. Am avut șansa și neșansa de a trăi într-o regiune în care comparațiile ne-au fost aproape mereu defavorabile.
Bucureștiul nu e numai urît, dar e și neprietenos. Oamenii de pe stradă sînt încruntați, grăbiți, lipsiți de răbdare, un pic mitocani, un pic triști și atît de des cu privirea întoarsă spre interior încît sînt de-a dreptul surprinși dacă încerci să vorbești cu ei. E un oraș în care domină două lucruri: banii și neîncrederea. Teama de încălcare a spațiului personal pe care altminteri fiecare dintre noi îl încalcă constant atunci cînd e vorba de necunoscuți. Dacă ar fi o persoană, acest oraș ar avea parteneri de afaceri, dar aproape nici un prieten.
Ăsta e motivul pentru care, chiar într-un final de campanie electorală pentru Primărie, aproape nimeni nu vorbește serios despre oraș. Nu există dezbateri, există înjurături, sarcasm și disperare. Se fac calcule politice, dar niciodată cu ochii spre oraș, Se măsoară cariere, supraviețuirea chinuitei coaliții de guvernare, ideologii fantasmagorice sau potențialul de prezidențiabil al fiecărui candidat. Vedem îndemnuri aproape disperate la retragerea unor candidați fără ca nimeni să discute serios despre oraș. Se discută despre orice altceva. Nu avem dezbateri, dar avem strigăte. O cacofonie generală pe sub vibrațiile căreia populația își continuă placid viața.
Faptul că aproape nimeni nu a urmărit „campania” e o măsură de protecție a sănătății mintale. Nu a fost nimic de urmărit acolo. Atunci cînd am început să scriu acest text, intenția mea era să trec prin programele candidaților. Mi-am dat seama că e un exercițiu fără rost, dacă ei înșiși nu fac asta. Bucureștenii înțeleg bine și au ales să îi ignore. Se vede asta în audiențele de TV și de online. Nu arată a campanie, ci a scandal de influencer-i minori.
Era, la începutul săptămînii, o panică printre elitele bucureștene plecînd de la intenția de vot pentru candidata sprijinită de AUR. Evident că se cer măsuri de ultim moment, se dau ultimatumuri, se aruncă cu epitete. Ceea ce refuză să înțeleagă pro-europenii e că la lipsa de respect și strategie li se răspunde cu un întors de spate. Dacă nici unul dintre favoriții de ieri nu va reuși să cîștige, atunci toți ar trebui să își deruleze în minte aceste săptămîni în care au candidat nu pentru oraș, ci împotriva lui. Împotriva Bucureștiului și a bucureștenilor pe care i-au tratat ca pe asset-uri deja trecute în bilanțul contabil. Dacă va cîștiga totuși vreunul dintre pro-europeni, poate îi va spune careva dintre apropiații săi că victoria aia a fost mai degrabă un accident. O amînare. Un bilet de Loto cîștigător, nu un rezultat pentru care a muncit.
O campanie electorală trebuie să fie, dincolo de toate celelalte lucruri pe care le știu strategii, un act de seducție inteligentă. Să inspire. Să te facă să crezi. În loc de asta, am avut un efort distructiv, foarte bucureștean, de a te face să nu crezi în celălalt.
Riscul de a vedea un vot de protest duminică e semnificativ, dar ușor de înțeles. Ar trebui să fie pentru că am văzut și anul trecut cum reacționează o populație sfidată. Și vom vedea probabil și anul viitor chiar dacă sînt alegeri. Aruncați o privire în Bulgaria vecină. Sînt oameni pe stradă. Au să fie și aici dacă în mediile politice românești nu are loc un reset. Consecințele le știm.
Încercați pentru o secundă să nu fiți bucureștean în București. O să simțiți alienare. O să vă rătăciți. O să fiți foarte-foarte obosit fără un motiv ușor de identificat.
Și totuși, acest oraș are multe lucruri cu care se poate mîndri. Unul dintre ele e că funcționează decent împotriva tuturor conducătorilor lui, împotriva mediocrității și a autosuficienței. Împotriva aroganței. Există o viață culturală intensă și autonomă. Există oameni care se ascund printre noi doar ca să ne surprindă cînd și cînd cu faptul că au rămas oameni: și-au păstrat capacitatea de a se mira, de a crea, de a crede.
Răspunsul pe care îl dau oricărui amic din străinătate care mă întreabă despre București e că trăiesc într-un oraș ascuns. Un oraș care se ascunde de sine ca măsură de protecție. Ca să îl cunoști, ai nevoie de un ghid.
La alegerile astea nu sînt mari șanse să dăm vălul acesta de mediocritate și acreală la o parte. Eu, unul, îmi păstrez totuși speranța. E un oraș urît de elitele sale. Asta ne lasă nouă mai mult loc de iubire.
