În iernile, ba chiar și în toamnele din anii 1980, casa, dar și liceul, apoi facultatea, deveneau locuri de refugiu. Un fel de vizuini în care ne adăposteam și unde trebuia să supraviețuim. Sigur, pe cît posibil, plăcut. Încercam, în ciuda condițiilor drastice, să ne fie cît de bine se putea. Asta și pentru că eram la vîrsta la care intemperiile puteau fi duse cu grație, din goana unui cal evident imaginar. Căldura se oprea, mai bine zis nu exista, aproape că nici nu ne mai puneam problema unei încălziri oficiale, atît în instituțiile de învățămînt, cît și acasă. Cam uitaserăm de ea.
Dar casa noastră era ca o hrubă. Ca un adăpost nu chiar antiatomic, dar... Era întunecat și răcoros, eufemistic spus. Mie-mi plăcea, într-un fel, senzația asta de vizuină: cînd mă întorceam acolo din zloata de afară aveam senzația acută că mă adăposteam undeva. Și asta-mi dădea un sentiment de siguranță.
Pe lîngă rezistența despre care am mai scris, făcută la institutul de construcții unde lucra unchiul meu, evident, la negru, care încălzea camera și a cărei lumină roșiatică (o dungă, pur și simplu) o țin minte pînă-n ziua de azi, își aveau rolul și rostul lor și plăpumile. Dacă întregul apartament era loc de adăpostire de vîntul și ploile de afară, patul era spațiul în care te puteai proteja de frigul din apartament. Un soi de vizuină-n vizuină. Băgîndu-te sub plapuma de lînă de la bunici, cu o carte-n mînă, chiar te simțeai protejat și la locul tău. Eu, cel puțin, mă simțeam. Mai ales dacă adăugai acestui tip de protecție și una alimentară. Existau cîteva alimente calde, chiar fierbinți, care te puteau ajuta să treci încă o noapte în vizuina precară: ceaiul și supa din pachet. Îmi aduc aminte că beam mult ceai pe vremea aceea, negru, dar și de tei, mentă sau mușețel. Astea erau cele mai frecvente, nu știam, pe atunci, de ceai verde, roșu sau alb. Din plante mai erau și altele, pe la Plafar-uri. Sau, pur și simplu, oamenii își culegeau singuri frunzele și florile, le puneau la uscat, și își făceau ceaiuri după pofta inimii. De multe ori le îndulceau cu miere: miere se mai putea găsi.
Supele din pachet le primeam de obicei de la nașa mea din Germania. Erau simplu de făcut, le puneai în apă și amestecai vajnic timp de vreo zece minute. Ca și ceaiul ori ouăle de dimineață, era ceva ce-mi puteam face singură. Aveam chiar o oarecare voluptate cînd amestecam în ibric sau oală în fața aragazului: era mai cald decît în alte părți ale casei și mă puteam gîndi într-un anumit ritm la ale mele. Ce ieșea din această operațiune era o fiertură concentrată, sărată, cu un gust apăsat de pui ori de roșii, în care înotau firicele de fidea sau chiar (asta mai tîrziu) literele alfabetului. Gustul nefiresc de pregnant avea un ciudat efect de liniștire. La care se adăuga mult așteptata senzație de fierbinte.
Erau zile, însă, în care nu aveam nici supe din pachet. La prînz ne salvau veșnicii și întotdeauna gustoșii cartofi. Îi puteam găti oricum, dar preferații rămîneau cartofii prăjiți. Fiecare din familie avea felul lui sau al ei de a-i găti. Bunica mea îi făcea pai. Dar asta se întîmpla în mai îmbelșugații ani 1970, cînd nu prea îi mîncam de sine stătători, ci cu șnițel sau celebrele „chifteluțe”. Pe vremea aceea se găsea carne, fără să-ți petreci zilele la coadă.
Dar vremurile acelea au trecut, mai repede decît ne-am fi așteptat, și au venit întunecații ani 1980. În care carnea a devenit un lux tot mai inaccesibil. Bunica ajunsese să facă șnițele din parizer ori salam Victoria. După care trecuse și momentul ăsta și mîncam cartofi în sine. Bunica mea nu mai putea să gătească mai deloc și preluase bunicul meu sarcina asta, mai ales că făcuse armata la intendență. Cartofii deveniseră acum foarte groși, tăiați în bucăți zdravene și doar rumeniți, nu crocanți. Nu mai erau mîncați cu carne, ci pooate cu brînză, dacă exista. Dacă nu, cu ceapă sau usturoi.
