.jpg)
Născută în 1973 la Douala, în Camerun, Hemley Boum este absolventă de Antropologie, a publicat pînă în prezent cinci romane și din anul 2009 locuiește la Paris. A debutat în 2010, cu romanul Le clan des femmes, iar cel mai recent roman al său, Le Rêve du Pêcheur, a apărut în 2024 la editura Gallimard și a cîștigat Premiul Celor Cinci Continente ale Francofoniei. Hemley Boum a fost recompensată și cu Grand Prix Littéraire d’Afrique Noire, dar și cu Prix Les Afriques. Romanul Les jours viennent et passent a fost tradus în engleză și neerlandeză. La sfîrșitul lunii octombrie, Hemley Boum a fost invitata Institutului Francez din Cluj.
Care este povestea dvs. cu literatura? Cum ați început să scrieți?
Scriu de cînd eram mică, am citit și am scris dintotdeauna, dar nu mă gîndeam că voi deveni scriitoare pentru că în locul în care eu m-am născut nu existau scriitori. Așa că n-am avut modele în preajmă care să mă inspire și nu știam cum să fac trecerea asta de la a scrie despre sentimentele mele la a le transpune în povestiri, într-un roman sau în poezie. Pur și simplu, nu știam ce aș putea face ca să devin scriitoare. Asta s-a întîmplat cînd aveam în jur de 30 de ani, locuiam deja în Franța și acolo am scris prima mea carte. Așa am descoperit că e o meserie pe care vreau să o practic toată viața. Cu alte cuvinte, deși era un soi de vis al meu, n-am știut cum să mi-l îndeplinesc, dar viața mi l-a îndeplinit cumva fără ca eu să-mi dau seama.
Să vorbim despre romanul dvs. de debut, Le clan des femmes, care a apărut în 2010. Care erau temele care vă preocupau la acea vreme și cum l-ați scris?
Cu prima mea carte s-a întîmplat ceva foarte ciudat, pentru că am început să o scriu imediat după ce bunica mea a murit. La acel moment, eu deja nu mai locuiam în Camerun, în țara mea natală, și nu am putut ajunge la înmormîntare. Din cauza asta am suferit foarte mult, pentru că aveam o relație foarte apropiată cu bunica. Așa că am început să scriu povestea noastră pe un soi de blog, iar lumea intra acolo și citea ce postam eu. Era pentru prima dată cînd textele mele ajungeau la un public. Și cînd spun public mă refer la persoane din afara familiei și prietenilor mei apropiați. Am fost foarte mirată să văd că atît de mulți oameni erau interesați de ceea ce scriam eu, așa că am început să caut o editură care să publice aceste texte. Întotdeauna am crezut că această primă carte a fost ca un fel de dar pe care bunica mi l-a făcut.
Cel mai recent roman pe care l-ați scris se numește Le Rêve du Pêcheur (Visul pescarului) și a apărut în 2024 la Gallimard. Cum a fost drumul de la primul roman la acesta?
Pînă acum am publicat cinci romane, Le Rêve du Pêcheur este al cincilea roman al meu, iar literatura și scrisul au devenit o mare pasiune pentru mine și mă simt norocoasă că pot să fac ceva ce-mi place foarte mult, pentru că scrisul este deja o meserie pentru mine. Continui să scriu despre subiecte pe care le consider interesante, care mă pasionează, care-mi ridică întrebări. Le Rêve du Pêcheur, de exemplu, este o carte despre cum ne adaptăm atunci cînd plecăm din locurile natale și ajungem să locuim și să trăim în alte părți. Este o experiență pe care și eu am trăit-o și o trăiesc. Dar nu este doar experiența mea de viață. Foarte mulți oameni din jurul meu se află într-o situație similară. Îmi plac romanele mari, care descriu și compun o lume complexă, care inventează o cu totul altă realitate. Le Rêve du Pêcheur vorbește despre un bunic numit Zacharias, care trăiește într-un mic sat din Camerun. În familia lui, toți bărbații s-au ocupat cu pescuitul vreme de multe generații. Iar nepotul bătrînului, Zach, pleacă din Camerun și merge să trăiască la Paris și scrie despre toate aceste destine, care par atît de diferite, dar care sînt de fapt la fel, pentru că toți acești oameni visează același lucru.
Deși îmi place să ficționalizez poveștile, cred că întotdeauna scriem dintr-un punct foarte intim din ființa noastră. Și chiar dacă spun o poveste pe care n-am trăit-o direct, de fapt scriu tot despre mine și despre cum văd eu lumea. Pînă la urmă, nu subiectul despre care scrii este cel mai important, ci un fel de sinceritate, felul în care reușesc să pun într-o carte tot ce am în mine și tot ce vreau să transmit. Să iau subiectul care mă inspiră și să-l transform astfel încît să reflecte viziunea mea despre lume.
Sînteți antropolog de meserie. Profesia vă ajută și în literatură?
Cred că mă ajută ca să-mi formez un fel de a privi și de a înțelege lumea, să văd oamenii mai întîi ca indivizi, ca persoane și abia apoi ca membri ai unei comunități. Mă ajută să înțeleg ce-i motivează, cum gîndesc și ce-i determină să acționeze într-un fel sau altul. În general, sînt foarte interesată de ceea ce se numesc științe umaniste, adică de psihologie, filozofie, antropologie. Ele mă ajută să-mi construiesc personajele.
De ce ați ales să studiați antropologia?
În primul rînd, pentru că am avut niște profesori extraordinari, iar apoi pentru că eram foarte curioasă să înțeleg cum reacționează alte persoane, alte comunități, cum își trăiesc viața, cum își formează familiile, cum își construiesc spiritualitatea, cum își organizează modul de a trăi. Și cred că atunci cînd pătrunzi în universul oamenilor, în interiorul lor, cînd îi privești dintr-o anumită perspectivă, ajungi să înțelegi mai bine oamenii, pe tine însuți și lumea.
În prezent trăiți în Franța. Ce ne puteți spune despre această experiență a mutării din Camerun, din Africa, în Europa, într-un mediu atît de diferit?
Mai întîi m-am dus în Franța pentru studii, apoi m-am întors în Africa, iar în 2008 m-am întors din nou în Franța. Este o experiență diferită, cu adevărat diferită, pentru că îți dai seama că oamenii te privesc altfel. Pe de altă parte, eu am ales Franța în primul rînd pentru că avem în comun limba, franceza, avem și o istorie îndelungată împreună, vorbesc despre relațiile dintre Franța și Camerun. Poate din acest motiv, pentru mine a fost oarecum mai ușor. Însă a fost și – obișnuiesc să spun – că nu mi-am dat seama că sînt o femeie de culoare pînă cînd am venit în Franța. Nu știam, am realizat asta doar acolo, văzînd-o în privirea celorlalți, a oamenilor albi.
Îmi amintesc că am citit același lucru și la Chimamanda Ngozi Adichie, dar și la Mia Couto, ele spun că rasa este o chestiune importantă doar pentru omul alb.
Întocmai. Cred că este important să vezi cum oamenii pot fi categorisiți în funcție de rasa din care fac parte. Iar apoi, în interiorul unei comunități, să vezi cum oamenii sînt împărțiți în funcție de originea lor socială. Da, există foarte multe căsuțe în care oamenii sînt băgați și forțați să încapă. Pentru că, dacă nu îți găsești locul în aceste căsuțe prestabilite, oamenii nu știu ce să facă cu tine, unde să te plaseze și se simt cuprinși de confuzie.
Și uneori pur și simplu te obligă să intri într-o anumită categorie, pentru că își doresc foarte mult să faci asta, ca să știe unde să te plaseze și cine ești. Iar prin antropologie am învățat că sîntem mult mai mult decît ceea ce se vede la exterior. Există atît de multe lucruri de descoperit atunci cînd întîlnești oameni. Atunci cînd îi privești pur și simplu ca pe niște persoane, îți dai seama că avem foarte multe lucruri în comun. Mult, mult mai multe lucruri în comun decît contrariul.
Credeți că literatura ne poate învăța să înțelegem aceste lucruri? Că nu există cutii și căsuțe și că ar fi bine să gîndim „în afara cutiei”?
Expresia „a gîndi în afara cutiei” este pentru mine un fel de expresie ciudată. Pentru că, de fapt, nu avem aceleași cutii. Fiecare are propria lui cutie. Așa că ce înseamnă să gîndești înăuntrul sau în afara cutiei? Despre ce cutie vorbim? Iar literatura este un mod de a înțelege că există atît de multe cutii și că este în regulă să fie așa. Să îl respecți pe celălalt și să fii deschis să înțelegi cine este, ce așteptări are, ce vise, ce poartă cu adevărat în interiorul său. Dar este mai dificil, desigur, să adopți acest mod de a face lucrurile și de a gîndi. Atunci n-am mai vorbi despre cutii. Pentru că venim cu toții din momente diferite ale vieții noastre, fie în interiorul, fie în afara cutiilor.
Cum au primit cititorii din Camerun romanele dvs.?
Cînd eram foarte tînără și îmi petreceam copilăria și adolescența în Douala, am citit literatură din toată lumea. Și cred că nici Victor Hugo, nici Balzac nu se gîndeau la fetițele care cresc în Douala. Și asta nu schimbă nimic, pentru că m-au emoționat profund ceea ce gîndeau și ceea ce au scris. Singurul lucru care mi-a lipsit era că eu nu existam în literatură.
Eu, Hemley, familia mea, prietenii mei, tot ceea ce eram – nu exista nimic despre noi. Și am vrut să scriu acele povești care lipseau, pentru că mi-au lipsit cînd eram copil. Am vrut să scriu povestea lipsă, povestea propriului meu popor. Iar cînd mă întorc în țara mea sau în orice loc din Africa și văd cît de pasionați și implicați sînt oamenii în ceea ce scriu, cînd văd cum discuțiile pot deveni atît de profunde despre subiectele pe care aleg să le scriu, îmi spun: „OK, exact asta îmi doream”. Este unul dintre lucrurile care mă fac să fiu foarte mîndră de ceea ce fac.
Credeți că este un moment foarte bun pentru literatura africană? E suficient să ne gîndim la Abdulrazak Gurnah, Chimamanda Ngozi Adichie sau la Mia Couto. Cum vedeți dvs. lucrurile?
Aveți dreptate. Lucrez cu mulți tineri scriitori din Africa. Organizez acolo, în diferite țări, ceea ce numesc masterclass-uri de scriere, de scriere creativă. Și sînt atît de fericită și impresionată de ceea ce citesc și de ceea ce îmi arată ei. Și îți pot spune: dacă crezi că avem mari scriitori africani acum, nu ești pregătită pentru ce urmează. Pentru că acești tineri care acum se formează sînt cu adevărat străluciți. Eu cred că în anii următori vom descoperi ceva cu adevărat puternic în rîndul tinerilor scriitori africani. Pentru literatura africană acesta este doar începutul.
