Marek Torčík, Amintiri care încă ard, traducere de Gabriela Georgescu, Byblos, Curtea Veche Publishing, 2026.
MAREK TORČÍK (n. 1993) este poet, romancier și jurnalist ceh. S‑a născut la Přerov, iar în prezent locuiește în Praga, unde a și studiat literatura și cultura engleză la Universitatea Carolină. A publicat volumul de poezie Rhizomy în 2016, iar în 2018 și 2020 a fost unul dintre cei zece finaliști ai concursului de poezie ceho‑slovac Básne SK/CZ.
Amintiri care încă ard este laureat al Premiului Magnesia Litera și al Premiului Jiří Orten, ambele obținute în 2024.
În romanul său de debut, care amintește de opera scriitorului francez Édouard Louis, Marek Torčík ne conduce într-o călătorie captivantă prin labirintul propriilor amintiri, evocând experiența unei copilării și adolescențe petrecute într-o familie dezbinată dintr-un orășel industrial conservator.
Să uiți e deseori mai complicat decât să-ți amintești, se gândește autorul-protagonist atunci când un apel telefonic îi anunță moartea bunicului. Odată întors acasă, într-un mediu care pedepsește diferența, de unde s-a zbătut din răsputeri să scape, e copleșit de un val de amintiri. Așa se face că pornim alături de el pe drumul descompunerii minuțioase a memoriei, ca atunci când răsfoim un album, uitându-ne la fotografii vechi și căutând detalii care adesea dezvăluie mai mult decât ceea ce este evident la prima vedere. Poveștile despre viața mamei sale, a tatălui și a bunicului, despre hărțuirile suferite la școală, alcoolism și rănile pe care le lasă în urmă sărăcia sunt tot atâtea încercări de a face, în sfârșit, pace cu un trecut marcat de precaritate și suferință.
O mărturie despre putere și slăbiciuni, în tonuri de gri, care lasă lumina să pătrundă în locurile în care suntem singuri.
LINDA BARTOŠOVÁ
Într-un text evocator și, totodată, detașat despre suferința maturizării, autorul subliniază că amintirile pot fi atât înșelătoare, cât și modelatoare de viață. Rezultatul este o operă literară remarcabilă, care ne stârnește curiozitatea cu privire la ceea ce va scrie în continuare tânărul și promițătorul scriitor.
ILITERATURA
Povestea răscolitoare a unui tânăr a cărui alteritate se lovește atât de prejudecăți și de stereotipuri din partea celor apropiați, cât și de neînțelegere din partea orașului mic în care crește.
KOSMAS
Una dintre cele mai profunde cărți ale anului 2023, un roman care oferă speranță și împăcare. RESPEKT
Fragment
La 03:37 te trezește un telefon.
Vocea mamei e joasă, dar chiar și așa înțelegi clar fiecare silabă.
– Marek, a murit bunicul.
Nu surprinzi în această propoziție nimic ciudat, nimic urgent, așa că nu apuci să te dezmeticești suficient de repede. Mama închide telefonul înainte să apuci să spui ceva. Te ridici în fund, te freci la ochi.
Pentru o clipă, întunericul de pe pereți pare uniform, însă treptat descoperi locuri perturbate de razele aurii, distorsionate, ale luminii de pe stradă. Pete unde nu reușești să focalizezi.
Îți trece prin minte că sunt câteva lucruri pe care nu le‑ai spus deocamdată nimănui. Cum ar fi că, în clasa a opta, nu Filip te‑a împins pe scări. Ai căzut din propria prostie și, când ți‑ai revenit, ai vrut să profiți de situație. Surprinzător, lucrurile au mers relativ ușor. Câteva săptămâni mai târziu, stăteai în biroul directorului la o nouă școală, ascultând un bărbat grizonant, cu o scânteie în ochi:
– Aici, la noi, nu voi tolera nicio șicană, în niciun caz!
Ai primit o a doua șansă, cel puțin așa zice mama.
– Încearcă să nu ieși prea mult în evidență, bine? te dojenește ea în timp ce traversați împreună coridorul până în sala de clasă. Erai hotărât să te integrezi. Să nu fii diferit, să nu vorbești cu nimeni despre lucrurile la care te gândești. Să nu scoți la iveală cine ești. Ai învățat să fii atent la fiecare pas pe care îl faci, să nu‑ți miști șoldurile inutil și să nu te uiți prea mult la ceilalți.
Până să intri în clasă îți dregi vocea, încerci o voce nouă, mai joasă, și de atunci, nimeni nu va mai ști cum ești tu pe interior. Dai din cap de fiecare dată când băieții încep să vorbească despre fete. Te prefaci, râzi cu ei și ceva mai târziu, așa cum vezi la ei, îți pui pe fundalul telefonului o femeie goală.
În realitate, nici nu poți să te uiți la ea. Totuși, îți amintești cum, câteva zile mai târziu, bunicul ți‑a smuls telefonul din mână. Erați la el în vizită, la sanatoriul din Kroměříž, s‑a întins, ți‑a înșfăcat telefonul și era să cadă din pat. A cercetat mult timp ecranul și a dat din cap în semn de apreciere.
De ce nu ai spus asta nimănui?
Bunicul a murit, doar că timpul curge mai departe. Timpul se scurge, în razele de lumină care intră din stradă cauți o amintire, ceva care să reușească să te ducă înapoi. În întuneric se aude respirația unui alt corp, Jakub mormăie în somn, se întoarce pe cealaltă parte, e noapte, dar în oraș tot se aud multe sunete. Prin fereastra deschisă ajunge la tine un zgomot de mașini, un grup de bărbați de pe stradă care urlă în timp ce se întorc de la cârciuma care s-a închis. Din când în când, surprinzi frânturi de cuvinte străine, câte un râset. Nu crezi că în condițiile astea vei reuși să simți vreun fel de tristețe. Aștepți o clipă să se schimbe ceva, stai cu capul ușor aplecat, absent, apeși cu degetele pe ecranul mobilului.
Nu găsești nici în interior ceea ce lipsește în jurul tău. În loc de tristețe pipăi un spațiu al tăcerii, fără cuvinte. Ți se pare un pic ciudat că, brusc, nu reușești să‑ți amintești chipul bunicului și că în locul imaginii lui reale vezi doar fețe din fotografiile vechi.
Încerci din nou să ți‑l amintești. Nu a mai rămas nimic din el.
Formezi numărul mamei totuși și îți dai seama că nici măcar n‑ai întrebat‑o cum se simte.
Răspunde repede, abia apuci să duci telefonul la ureche.
– Trebuia să merg la el de dimineață.
În întunecimea din încăpere, aparatul îi eliberează glasul care se lovește de pereți și revine la tine slab, traversând spațiul.
– Am aici sacoșa pregătită pentru el, am tot ce mi-a zis că vrea.
Îți amintești totuși destul de bine alte lucruri. Alte chipuri, sentimente. Alte povești. Poate e din cauză că povestea bunicului ai aflat‑o de la mama. Amintirile tale rămân împinse în fundal, ca niște personaje din afara acțiunii. Personaje care, aparent, și‑au terminat de jucat rolul, iar acum așteaptă închise în camerele pierdute ale memoriei. Astfel, datorită ei, a luat formă bunicul pe care îl cunoști – cel pe care‑l cunoșteai.
Cu unele excepții, și‑a petrecut ultimii ani din viață într‑un sanatoriu de psihiatrie. Într‑o zi, pur și simplu a luat‑o razna, a început să vadă lucruri pe care nu le vedea nimeni altcineva. Doctorii din sanatoriul din Kroměříž au spus că e din cauza bolii, excesului de alcool și țigări. Și mai sunt și plămânii. Distruși, mâncați de gudron. Nu mai reușesc să păstreze memoria care a început să se descompună odată cu ei.
Mama și‑l amintea deseori. Încă de când erai mic îți povestea cum a fost să crească alături de cineva ca el, ce a făcut alcoolul din bunicul, de câte ori ea și bunica așteptaseră ore în șir, răbdătoare în fața cârciumii, ca să nu trebuiască să intre după el înăuntru.
În general, povestirile ei se încheiau într‑o anumită noapte. În noaptea care a schimbat totul. Revenea la noaptea aia de fiecare dată, la fel de zguduită și de confuză, de parcă de fiecare dată când revenea ar fi trebuit să deschidă altă cale, ușile unor camere ce fuseseră până atunci închise, de parcă ar fi înțeles ceva ce înainte îi scăpase.
Prima ta amintire cu bunicul e învăluită într‑o ceață ciudată, pe care uneori ai impresia că ai inventat‑o tu. Nu aveai nici cinci ani, locuiați încă sus, deasupra hotelului Jana, vă uitați la Bevča cea care își ieșise din matcă și se revărsase peste terenul de sport de la școală, până la parcare. Îl țineai pe bunicul de mână în timp ce sub voi o apă înspumată, maronie, lingea fațadele blocurilor.
Bunicul urmărea totul în tăcere, apoi, deodată, a arătat în sus, spre un stol care făcea rotocoale pe cer, și a spus:
– Le vezi? Sunt debusolate pentru că n‑au unde să aterizeze. De obicei zboară fără probleme peste apă. Sunt foarte istețe, reușesc să se întoarcă exact în același loc an de an.
Le‑ai privit cu gura deschisă, înghițind fiecare cuvânt al bunicului.
– Închipuie‑ți numai, să fii o rândunică atât de mică și deodată să se schimbe totul sub tine. Știi, natura le‑a dotat cu o busolă proprie, o bucățică mică, mică de metal, aici, în cioc, care le ajută să zboare distanțe enorme chiar și fără să vadă. Dar atunci când aterizează, trebuie neapărat să vadă.
Și‑a mutat degetul după pata neagră care, la intervale regulate, cobora scoțând un țipăt lung, disperat.
– Acolo, uite! Sigur încearcă să găsească locul în care aterizează de obicei.
Înghiți în sec. Astăzi percepi altfel ecoul acestei amintiri, mai acut. Știi destul de clar că niciunuia dintre voi nu i‑a trecut atunci prin minte – tot ceea ce a spus se aplică exact la fel și în cazul oamenilor; și încercăm neîncetat să ne întoarcem la noi înșine, înapoi la niște locuri care nu mai sunt de mult aceleași. Ai zece ani. În afară de tonele de cărți citite și de faptul că nu prea vorbești cu nimeni, nu e nimic ciudat la tine. Nu același lucru îl poți spune despre Marián, băiatul care s‑a mutat la voi în clasă la jumătatea anului școlar. Marián era tăcut, purta niște blugi ciudat de strâmți, avea păr lung, negru. De fapt, atunci, prima oară când l‑ai văzut, ți‑ai zis că e întruchiparea profesorului Plesneală. Cu părul negru, slinos, nasul coroiat și tenul palid. Doar că în loc de ten palid avea pielea întunecată, cu pete mărunte albe. Stătea picior peste picior și la școală își petrecea tot timpul de unul singur. Mirosea bizar, iar gâtul lui alungit părea, de la distanța băncii tale, un gât de fată. În perioada aceea, toată clasa își îndreptase atenția către Marián. Ceilalți băieți îi vărsau regulat coșul de gunoi în ghiozdan, iar la sala de sport îl îmbrânceau intenționat. Mai târziu, la vestiar, ai observat că avea vânătăi pe tot corpul. Era numit homo și poponar, mergea ca o rață futută și era o pizdulice neagră.
– E mai rău ca o fată! strigau colegii în pauze în timp ce profesorii se îndreptau spre cancelarie sau mai degrabă se prefăceau că nu aud nimic.
Aceleași cuvinte le împrăștiai și tu în jur, în timp ce sperai ca nimeni să nu observe că stăteai picior peste picior și că în vestiar te uitai la trupurile transpirate. Totuși, încă îți aminteai. Știai cum e să fii de cealaltă parte. Până nu de mult, tu fuseseși ținta unor astfel de cuvinte. Și tu fuseseși poponar. Tocilar. Și multe alte chestii. Și tu te întorceai acasă cu cureaua ghiozdanului ruptă sau cu tricoul sfâșiat.
În această amintire, stai în bancă și te uiți absent pe fereastră. Marián se întoarce de la tablă după ce profesoara l‑a ascultat poate prea mult. Mirosul puternic de balsam al hainelor lui ți s‑a întipărit în memorie. Chiar înainte să se așeze, Filip, din banca din spatele lui, îi răstoarnă scaunul. Timpul nu se oprește. Timpul accelerează, Marián ridică brațele în aer și se lovește cu capul de marginea băncii. Lovitura surdă e urmată de duduitul scaunului. O bufnitură înăbușită. Liniște. Totul se petrece mai repede decât reușește creierul tău să proceseze. Îți amintești mai degrabă succesiunea sunetelor decât mișcarea propriu‑zisă. Mai mult decât reacția celorlalți, balta de sânge care se scurge din corpul băiatului. Din corpul fragil care nu corespunde normei, așa cum nici corpul tău n‑o face.
Ți‑e rușine de tine; sunt imagini la care nu‑ți place să te întorci, la care revii doar când în jurul tău e liniște și întuneric și nu ai de ales. Oare îți dădeai seama încă de pe atunci cât de mult te afecta și pe tine întreaga situație?
Bunicului îi plăcea să susțină că singurul lucru bun pe care l‑a făcut Hitler a fost să‑i bage în lagăr pe țigani și pe homosexuali. În lumea lui, cuvintele nu aveau niciun impact asupra trupurilor către care ținteau, întotdeauna era vorba doar despre faptul că, în sfârșit, își permitea să spună cu voce tare adevărul.
– Ce dracu’, doar suntem liberi, nu? zbiera nervos spre televizor de fiecare dată când nu‑i plăcea ceva, de îndată ce apărea cineva care aducea vreo obiecție.
Nu percepea durerea pe care o provoacă o expresie, impactul comparabil cu al unei lovituri în cap. Cuvintele nu pot face viața imposibilă, nu pot provoca inflamații ale memoriei.
– Astea sunt prostii, spunea mama, aducându‑și alinare cu aceste cuvinte în special sieși.
Bunicul nu făcuse nici măcar o dată legătura între ce spunea și pumnii în față pe care îi primise chiar nepotul lui.
Azi știi deja că, la fel de ușor cum cuvintele pot deveni arme, limbajul se poate preschimba în violență. De multe ori o lovitură de pumn nu este decât o propoziție pe care o poate înțelege oricine.
