Regret că a trecut luna decembrie fără să fi marcat cumva împlinirea a patru decenii de la prima expoziție a grupului „Prolog”. Acea expoziție, „Floare de măr”, în contextul socio-cultural al înfriguratului și sumbrului 1985, a fost un eveniment excepțional în semnificații și consecințe. Spunem adesea că nu e bine să uităm, dar, iată, uităm. Cu atît mai mult ar fi trebuit reamintită acea „Floare de măr” și prima ieșire în public a „Prologului”, cu cît 2025 a fost și anul în care s-a împlinit veacul de la nașterea lui Paul Gherasim. Dar centenarul nașterii lui Paul Gherasim s-a scurs pe nesimțite în anul următor, acesta, în care se împlinesc zece ani de la plecarea marelui pictor. E ca și cum providența ne mai dă o șansă să ne amintim de acea „Floare de măr” și să mulțumim cui avem a mulțumi noi, cei de azi, grăbiți și uituci, dar să și primim lecția acelui episod expozițional, extrem de actuală acum. Aș vrea să nu ratăm această a două șansă.
Cu acest sentiment al datoriei neîmplinite am intrat în Muzeul de Artă din Cluj-Napoca să văd expoziția „Lumină și aer. Paul Gherasim”, organizată de Asociația Eleon. Alcătuită cu admirație și recunoștință pentru acest mare artist român de către Elena-Dana Prioteasa și Horațiu Iovănaș, expoziția a adunat cîteva zeci de lucrări ale lui Paul Gherasim și cîteva realizate de artiști care i-au fost afini în spirit.
Paul Gherasim a fost un artist extrem de influent în arta plastică românească din anii 1970-2020. Influența lui a fost, deopotrivă, puternică și discretă. El însuși un pictor de mare valoare, Gherasim a marcat pictura românească într-un fel aparte, nu doar prin arta sa, ci și prin indelebile gesturi fondatoare. A fost, indiscutabil, un maestru într-o vreme în care ideea de maestru dispărea. Și-a exercitat influența urmînd, parcă, scenariul acelei întîlniri a profetului Ilie cu Dumnezeu de pe muntele Horeb, cînd a știut că Dumnezeu nu i se va înfățișa nici ca un foc mare, nici ca o vijelie „care va despica munții și va sfărîma stîncile”, nici ca un cutremur înfricoșător, ci ca o „adiere de vînt lin” (III Regi 19, 11-12). Așa a trecut Paul Gherasim prin istoria recentă a picturii românești: ca o adiere de vînt lin care a ordonat destine de artiști, a deschis teme de meditație și a stabilit repere estetice ce pot fi, în mod obișnuit, redirecționate doar prin puteri cerești. A fost un om al unor profunde și liniștite contradicții pe care a știut să le așeze rodnic, cu un har aparte: lider recunoscut al unui grup care s-a constituit de la început fără lider, pictor de mare calitate care panota, smerit, expozițiile confraților mai tineri, sursă de înțelepciune artistică pentru colegi pe care i-a prețuit și i-a pus în valoare mai mult decît o făcea cu sine însuși. La moartea sa, Andrei Pleșu scria: „Părea un om necomplicat, nesofisticat, dar, în realitate, își obținuse coerența lăuntrică armonizînd tensiuni neconvenționale. Îndrăzneală și autoritate, pe de o parte, deplină smerenie pe de alta. Niciodată «sub vremi», dar niciodată dominat de patima răzvrătirii. Originalitate vie pe de o parte, dar, pe de altă parte, refuz al vanității, al gesticulației boeme, al exhibiționismului și al ostentației sterpe. Acută senzorialitate, dar pariu constant pe nevăzut”.
În expoziția clujeană am recunoscut imediat cîteva teme care l-au preocupat pe Paul Gherasim: Logosul, floarea de măr, țăranul și țarina. Gherasim adora peisajul, pe care îl înțelegea, pe urmele unei vorbe a lui Ilie Cleopa, ca fiind „spinarea lui Dumnezeu”. Așa spusese duhovnicul de la Sihăstria unor artiști veniți la el în pelerinaj: „Vedeți coama dealului acela (arătînd un deal înverzit, arcuit blînd și masiv în splendoarea unui soare primăvăretic – n.m.)? Ei bine, aceea e spinarea lui Dumnezeu. Vă dați seama cît de frumoasă e fața Lui dacă spinarea Îi este atît de frumoasă?”. Paul Gherasim a fost dintre aceia, puțini, care au înțeles marele adevăr că ortodoxia este (și) o invitație la frumusețe. Logosul, asupra căruia Paul Gherasim a meditat pictural ca nimeni altul, este infinit creator de frumusețe și astfel frumusețea depășește esteticul, depășește eticul și ne apare ca principiu ontologic fundamental, primordial.
Cînd Paul Gherasim i-a îndemnat pe cei cîțiva artiști care au format „Prologul” să iasă en plein air și să redescopere peisajul, a chemat, de fapt, pictura să regăsească o percepție, delicată și rafinată, prin meditație și liniște. Coriolan Babeți spunea, la un moment dat, că „Prologul” este o oază de liniște regăsită în mijlocul unei dezvoltări zgomotoase și turbulente a picturii – o liniște înaltă, spirituală, ceva ca o isihie.
M-am bucurat să regăsesc în „Lumină și aer” (titlul expoziției este inspirat de o afirmație a lui Paul Gherasim: „Pictura este lumină și aer”) și marea problemă pe care Paul Gherasim ne-o lasă nouă, românilor de azi. Căci dincolo de amintiri, de cărți, de operă, dincolo de consecințele atîtor gesturi întemeietoare, Paul Gherasim ne lasă o problemă. Problema țăranului. Unii ar spune că, economic, problema este rezolvată: țăranul a devenit fermier. Alții ar spune că, și din punct de vedere social, problema este rezolvată: țăranul se urbanizează. Dar nivelul la care Paul Gherasim pune problema țăranului (legată de problema țarinei) provoacă neliniști identitare, doar aparent etnice. Întrebîndu-se ce este, românul nu poate să nu dea de țăranul din el. Dar Paul Gherasim folosind mijloace estetice, pune problema țăranului la modul esențial: pentru români, astăzi, țăranul este o problemă spirituală, o problemă de situare în realitate. Silueta străvezie (cuvînt drag lui Gherasim) a țăranului nu este o lamentație după ceva ce a dispărut sau după ceva se s-a schimbat, ci o chestionare a sinelui. În orice țăran pictat de Gherasim, am convingerea că artistul s-a pictat pe el însuși sau, mai precis, a pictat ceea ce artistul ar fi vrut să fie. Cu fiecare țăran pictat, Gherasim a pictat, cu aluzii iconice, un sine aspirațional. Țăranii lui Gherasim par să ne întrebe: de vreme ce mă priviți ca și cum nu sînt, nu cumva e posibil să fiu ca și cum mă treceți cu vederea? E genul de întrebare care cere solilocviul, iar geniul picturii lui Gherasim nu este, ca al altor maeștri, acela că ne arată propria lui meditație, ci acela că deschide propria noastră meditație.
Cu Paul Gherasim sîntem, în fond, în căutarea autenticității. În veacul în care artiști celebri au căutat autenticitatea în subiectivitate și în context, Paul Gherasim ne arată un alt posibil drum spre autenticitate: prin regăsirea Logosului. Un drum la îndemîna oricui, din moment ce artistul l-a putut găsi în aerul luminos al florii de măr.
