Cînd am fost la Genova, ghidul local, un tînăr genovez, ne-a povestit că, dincolo de zgîrcenia care le e caracteristică, un obicei specific al concetățenilor săi e acela ca la orice discuție să se plîngă de ceva. Ne-a descris nemaipomenita voluptate locală a lamentării. Genovezii se plîng de propriile neveste, de politicieni și de vreme care, apropo, e una din cele mai blînde și mai plăcute din toată Italia.
E clar că și noi, românii, avem meteahna asta, dar, spre deosebire de genovezi, n-am recunoaște-o nici picați cu ceară. Pentru că, nu-i așa, noi chiar avem motive serioase să ne plîngem. Dacă asculți conversațiile oamenilor, mai întotdeauna este ceva de rău. Nu că am trăi noi într-o fericire, dar, pînă una-alta, pe planeta asta sînt oameni care o duc mult mai greu. Dacă te uiți la datele economice rezultă că facem parte din prima treime a globului și puțin ne lipsește să fim chiar în primul sfert. Sigur, una e economia și alta fericirea, după cum au început să remarce și specialiștii de la o vreme. Sau, cum zice tot o vorbă a noastră: banii n-aduc fericirea. Ai noștri nu doar că se plîng mereu, dar sînt și pesimiști, se așteaptă întotdeauna la mai rău, vezi povestea cu drobul de sare. Culmea e că toate astea vin după ce am trecut printr-o lungă perioadă în care ne-a fost cu adevărat rău. Mult mai rău decît acum.
În 1989, PIB-ul României era de circa 52 de miliarde de dolari (2.000 per capita), iar în 2025 a depășit 420 de miliarde de dolari (22.000 per capita). Sigur, trebuie să punem la socoteală și devalorizarea dolarului, care în ăst timp a scăzut de vreo două ori și jumătate, dar tot reiese că trăim de vreo patru-cinci ori mai bine decît acum 36 de ani. Știm așadar cum arată răul, dar știm și cum, dintr-o țară în care alimente de bază erau cartelate, am ajuns să trăim într-una membră în selectul club al Uniunii Europene. Iar fenomenul s-a produs extrem de repede, la scara istoriei. Bineînțeles, unii ar putea zice că doar o parte s-au îmbogățit, că alții sînt încă foarte săraci, că s-au accentuat diferențele, că dezvoltarea economică nu se simte în buzunarul omului de rînd și așa mai departe. Asta nu ar face însă decît să confirme chiar acea bucurie a lamentării despre care vorbim.
O vreme mi-am închipuit că acest obicei de a ne plînge mereu de orice și-ar avea rădăcini în cultura rurală. Pe acolo e tradiția bocetelor și remarcasem și cum țăranii din piețe se plîngeau mai mereu de recoltă, de secetă, de inundații, de grauri, de mană și altele asemenea. Iar dat fiind că înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, 80% din populația României trăia la sate, m-am gîndit că mentalitățile țărănești au avut o mare forță de răspîndire în întreaga societate. Am citit de curînd însă cu totul altceva, în memoriile aviatorului francez Paul Bléry, care a venit în misiune, să ajute România în timpul Primului Război Mondial. El spunea despre soldații români, care erau pe atunci recrutați aproape exclusiv din rîndul țăranilor, nu doar că erau niște ostași foarte buni, ci că, în ciuda hranei proaste, a echipamentului jalnic cu care erau dotați și a mizeriei generale de care aveau parte în război, „n-am văzut pe vreunul care să se lamenteze pentru soarta lui sau să reclame vreo ameliorare a acesteia”. Așadar, să fie vorba de un nărav mai nou? Plîngerile precupeților fac parte dintr-o categorie aparte. Ele sînt de fapt un soi de justificare a prețurilor în fața clienților. Îți lauzi marfa, dar îți și plîngi de milă preventiv, ca să nu cumva să-ți reproșeze clienții prețurile prea mari. Asta e o chestiune negustorească și nu țărănească. De menționat că și genovezii de care aminteam erau și sînt negustori faimoși. Dar astăzi, la noi, pînă și sportivii se plîng. Știm cum dau vina pe arbitraje, pe teren, pe orice se poate. Iar atitudinea lor nu e deloc aceea de a trece peste orice obstacole. Dimpotrivă, acestea trebuie scoase în evidență pentru a justifica eșecurile. Asta e o mentalitate de losers.
Poate că există pe undeva și cauze vechi, dar mă gîndesc că năravul cu pricina s-a dezvoltat la noi mai recent. Ar putea avea niște cauze în propaganda marxistă care ne-a împuiat urechile timp de decenii. Stîngiștii de oriunde sînt veșnic nemulțumiți și indignați. Sentimentul de nemulțumire întreține atmosfera revoluționară, acea revoluție permanentă promovată de teoriile comuniste. Totuși, pe vremea cînd era cu adevărat rău, în anii ’80, lumea era disperată, îndîrjită sau capabilă încă să facă haz de necaz. Lamentările era parcă mai rare decît în zilele noastre, cînd viața e mult mai bună.
În ultimii ani am întîlnit tot mai des persoane cu o viață lipsită de orice griji, despre care ai fi zis că pot fi zen, cum se spune, dar care îți spuneau de la primele vorbe cît de grele sau grave sînt vremurile pe care le trăim. Descopeream apoi că mintea lor era împovărată de o mulțime de știri și exemple negative. Repet, sînt destule lucruri în jur care să ne îngrijoreze, dar adesea parcă vorbim prea mult despre ele sau numai despre ele, le accentuăm cu un soi de bucurie. Senzația e că am vrea să atragem răul, de parcă ne-ar lipsi. Parcă nu ne vine să ne lăudăm și să ne bucurăm de nimic.
La unii, apar și altfel de nuanțe. În mijlocul lamentării generale mai scapă cîte o idee de tipul: „Ce ne fac și francezii ăștia!”. Atunci înțelegi că ai de-a face cu victime ale propagandei negative, ale fake-news-urilor și ale tuturor prostiilor vehiculate pe social media. Căci, de fapt, aici e una din sursele fundamentale ale atmosferei negative care ne bîntuie societatea. Și știm că e o sursă bine dirijată. Dușmanii încurajează întotdeauna defetismul.
