Se spune că frumusețea se află în ochii privitorului. Aș nuanța puțin. Semnificația, mai degrabă decît frumusețea, se găsește cu adevărat în privirea celui care contemplă lucrurile lumii înconjurătoare. Spunea bine Nietzsche că, dacă te uiți suficient de mult timp într-un abis, vei observa că și abisul se uită la tine. Se va impregna carevasăzică de ființarea ta, pe care i-o transmiți prin simplul act al scrutării lui. Lumea întreagă este un tablou uriaș, fragmentat în miliarde de tablouri ale unor lumi mai mici, egale cu numărul de priviri care îi sînt aruncate. Constatarea lui Camil Petrescu, cu asupra de măsură confirmată de filozofia veche și nouă – „Din mine însumi eu nu pot ieși” –, reprezintă temelia condiției umane. Trăim într-un spațiu colectiv și aparent uniform, dar forul nostru interior, cu semnificațiile inoculate lui de modul individual în care percepem dinamica vieții, rămîne, în esență, singura realitate asumată de noi. Singurul adevăr la care ne raportăm.
Gîndurile de mai sus constituie un exercițiu democratic pe care îl folosesc de ceva vreme pentru a mă îmblînzi, ca să fiu sincer. Acum cîțiva ani mă enervam teribil observînd creșterea dramatică a conspiraționismului planetar. Admit, „conspiraționita” a fost o maladie cronică a umanității din timpuri imemoriale, iar, în momentele de criză, ea s-a acutizat, a luat-o razna. Probabil, firesc. Cu fricile omului nu te joci. Din rațiuni de supraviețuire a speciei, angoasele se convertesc frecvent în parabole apocaliptice. Ele sugerează un mesaj unic, prin universalitatea sa, paradoxal, eliberator, salvator: iată sfîrșitul a sosit, sîntem cu toții pierduți! A pățit-o și generația noastră cu pandemia (sper să nu o pățească și cu chestiuni mai grave, cum ar fi un al treilea război mondial). Sub amenințarea COVID-ului, conspiraționiștii s-au înmulțit precum ciupercile. M-au scos din minți, cum ziceam. Îi detestam pătimaș pentru că turnau gaz pe foc. Erau aidoma pasagerilor unui avion cuprins de turbulențe deasupra oceanului, care strigă, la prima scuturare: „Vai, ne prăbușim!”. Sesizînd, treptat, că fenomenul conspiraționist crește în intensitate, am început să fac efortul de a-l pricepe, fie și parțial. Așa am tras concluzia că nu atît frumusețea, cît semnificația, se află în ochii privitorului.
Subiectivarea alterității (cînd, pur și simplu, ne uităm la ea) se suprapune cu un gest de exorcizare. Scoatem demonii interni și îi externalizăm, îi „vizualizăm”, sub forme grotești, în ceilalți. Exorcizarea în cauză devine sursa menționatei „conspiraționite”. Prin urmare, corect ar fi să afirmăm că, în fond, conspiraționismul are mai curînd o funcție terapeutică decît o conotație patologică. El se manifestă ca un simptom curativ, precum strănutul și tusea care scot virușii din organism. A te simți pretutindeni vînat de conspirații înseamnă a te afla într-un permanent proces de eliminare a patogenilor din creier și a demonilor din suflet. Excreți anxietatea din tine la tot pasul. Frica, în postură de element declanșator al „conspiraționitei”, în ciuda omniprezenței sale, rămîne totuși cauza cea mai benignă a bolii. Toți ne temem de necunoscut, de suferință și, mai ales, de moarte. Prin urmare, dacă vom proiecta spaima într-un decor exterior, unde alții – evident, malefici – sînt responsabili pentru debutul și finalitatea ei, prin manipulările pe care le exercită constant asupra noastră, ideea fatalității apare, să recunoaștem, mai ușor de suportat. Față de frică poți manifesta așadar o oarecare empatie.
Ce te faci însă cînd cauza „conspiraționitei” este frustrarea personală? Propriile neîmpliniri venite din aspirații nerealiste, din indolență sau din decizii neinspirate se arată mai facil de gestionat dacă le transferi către alții. Tu nu ai greșit cu nimic. Ești victima ocultelor infernale. Ocultele care ne otrăvesc mîncarea, ne fură banii, ne bagă cipuri în corp și vor să credem că Terra este rotundă, cînd noi știm prea bine că a fost mereu plată ca palma unui copil. În același registru tulburător se creionează și imaginile celorlalți demoni ai conspiraționismului: ignoranța, obtuzitatea și nebunia de grup. De aceea, încet-încet, am ajuns să înțeleg cumva sursele maladiei planetare cu care ne confruntăm. Semnificația lucrurilor se găsește, într-adevăr, în ochiul privitorului, iar diferența între raționalitate și iraționalitate o poate face numai hermeneutica, puterea noastră de a interpreta ceea ce vedem. Într-un astfel de punct nimeni nu are cum interveni... Cu toate acestea, o întrebare aș adresa conspiraționiștilor. O întrebare determinată de un (potențial) calcul simplu, aflat la îndemîna oricui. Cam cîți indivizi ar trebui să aparțină, pentru eficiență, ocultelor conducătoare, responsabile cu manipularea atîtor generații de-a lungul secolelor, știut fiind că pînă și membrii aceleiași familii (reduse numeric) ard uneori de nerăbdare să împartă tăinuitele secrete domestice cu bunii lor prieteni?
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
