Aflăm povești de viață ale celor din jur, din domenii personale sau profesionale, despre situații, raporturi interumane, medii de lucru dăunătoare, toxice, traumatizante. Și, pentru că întotdeauna e mai ușor să avem o reacție, o constatare și o soluție cînd nu e vorba de noi, ne declarăm contrariați, de-a dreptul uluiți, că persoana respectivă a suportat acel tratament atîția ani, că nu s-a revoltat, că n-a plecat mai repede.
Motivele pentru care cineva menține pe termen lung o situație nocivă sînt ceva mai complicate decît par la prima vedere. Dacă e să ne referim la domeniul profesional (pe plan personal, fiecare își poate trasa, mai ferm sau mai tremurat, propriile paralele), în longevitatea rezistenței în situații inexplicabile pentru cei din afară pot interveni factori psihologici, sociali și economici. Cei din urmă sînt ușor de intuit: cînd ai rate, împrumuturi, chirie, copii sau părinți în grijă, tratamente medicale de achitat, este mai greu să-ți permiți o scădere a veniturilor ori, mai rău, o pauză în obținerea lor, ceea ce face plecarea dintr-un loc de muncă mult mai grea. Apoi, vîrsta sau lipsa de experiență te pot împiedica să-ți evaluezi corect relația cu mediul de lucru – încă nu ai uneltele potrivite. Crezi că e normal, pînă îți consolidezi o oarecare poziție, să accepți un salariu egal cu chiria, să faci lucruri mult sub calificarea ori abilitățile tale, să respecți faptul că unii sînt mai vechi în instituția cu pricina (românescul „eu am fost aici înaintea ta”). Iar aspirațiile tale profesionale te motivează, te energizează, te fac să crezi că rezultatele pe care le vei avea pe termen lung vor înnobila frustrarea și umilința pe care le simți zilnic. Îți spui că e doar o perioadă, apoi încă o perioadă, pînă cînd acesta devine refrenul de fiecare zi. Dacă acea companie pentru care lucrezi este una foarte cunoscută în domeniu, dacă oricine de pe stradă știe de ea, apar presiuni de ordin social, ba chiar cultural. Dă bine să fii „X de la Y”, e o etichetă care te face să aluneci mai lesne prin lume, să fii un mic „cineva” în familie sau în discuțiile despre ce au mai făcut unii și alții în viață.
Mediile de lucru toxice te vor face să crezi că nu ești bun de nimic, iar asta îți va eroda, încet, stima de sine. Orice ți se dă de făcut îți va fi ambalat ca o uriașă favoare care ți se acordă, foști colegi care au plecat sînt persoane detestate, considerate incapabile, ți se spune că nu și-au găsit nimic de lucru sau muncesc toată ziua pe bani mai puțini, că au fost dați afară, au ajuns pe stradă. Nu te vei descurca în altă parte, mai bine de atît nu poți, e o șansă incredibilă cea care ți se oferă. Și, dacă n-o vrei tu, la ușă e o coadă lungă. Ți-e frică de schimbare, ajungi să crezi că e mai bună o situație nesănătoasă decît una nouă – măcar pe asta o cunoști, știi la ce să te aștepți, cît de rău poate fi. Cu atît mai mult te atașezi de postul respectiv dacă nici viața ta personală nu e grozavă – poate nu ai un partener sau familia aproape, pe cineva la care să mergi pentru sprijin. Serviciul respectiv e tot ce ai.
În multe locuri de muncă se întîmplă o „normalizare a anormalului”. Ierarhiile nedrepte, împărțirea inegală a sarcinilor într-o echipă, salarizarea frustrantă, care nu ține cont de studii, de natura și de durata lor, acel „așa s-au făcut întotdeauna lucrurile aici” ajung să te împiedice să mai recunoști un eveniment ca fiind nu doar incorect, dar și profund dăunător pentru sănătatea ta. Dacă te plîngi, suporți consecințe, ești catalogat drept dificil, tratat ulterior cu neîncredere, sărit de la micile „reuniuni colegiale”, unde toți par a se simți atît de bine, încît începi cu adevărat să crezi că tu ești problema. Iar dacă una dintre valorile tale înrădăcinate, internalizate, este loialitatea, atunci abuzatorii din jur, care te miros precum rechinii flămînzi o pradă deja rănită, vor ști că îți vei face treaba cît de bine poți, că nu vei fi niciodată superficial, indiferent cum vei fi tratat. Că, la un moment dat, nu vei mai avea timpul sau energia să sesizezi problemele – mai degrabă le rezolvi, înainte ca ele să provoace izbucnirea unui șef incompetent, aflat pe un scaun mult prea înalt pentru el.
Aș mai pune un cuvînt după cele din titlu: speranță. Ea te ține. Speranța că ceva se va schimba în acel mediu, în poziția ta, în comportamentul celor din jur. Speranța că, la un moment dat, vine și răsplata, că drumul și toată investiția n-au fost inutile. Acel „a meritat totul”. Iar cînd se duce și asta – după ce ți-ai petrecut aproape o jumătate de viață încercînd fără succes fie să schimbi lucruri, fie să te adaptezi la ele –, se iese, se pleacă, se trîntesc uși, se ard poduri, se închid lucruri în cutii duse în pod, se donează haine care au impregnate amintirile unor zile de calvar, se blochează oameni și, de cîteva ori, chiar se înjură. Ăsta din urmă e primul semn că ești pe cale să-ți revii.
Foto: A. Levine, flickr
