Dintotdeauna casele au fost personificate. Au primit nume și au fost caracterizate cu însușiri omenești. Vorbim despre locuințe primitoare sau ostile, elegante sau modeste, sobre sau exuberante. Ei bine, astăzi vă voi spune povestea unei case al cărei nume enigmatic, E. 1027, încapsulează o poveste de iubire de acum un veac. Este vorba despre casa de vacanță „Maison en bord de mer” de pe Coasta de Azur, proiectată de celebra Eileen Gray și Jean Badovici în 1926. La vremea respectivă, irlandeza Eileen era un designer renumit, cu galerie în Paris, iar bucureșteanul Jean era redactorul-șef al unei prestigioase și influente reviste pariziene de arhitectură modernă, Architecture vivante. Îi apropia pasiunea pentru modernitate și experiment. Deși Eileen era mai mare cu 15 ani, prietenia lor, la început intelectuală, s-a transformat în dragoste.
Cu ochiul său format să descopere talente ale arhitecturii moderne, Jean observă la Eileen capacitatea de a fi arhitectă și, în ciuda faptului că ea nu avea studii de specialitate, o încurajează și o îndeamnă să experimenteze. Așa se face că, în 1926, Eileen cumpără pe numele lui Jean un teren superb la Roquebrune-Cap-Martin, aproape de Monte Carlo. Studiază cîteva luni de zile însorirea și vînturile dominante, microclimatul local și proiectează, cu ajutorul iubitului său, o casă de vacanță, nici mare, dar nici mică, nici complicată, dar nici simplă. Apoi se ocupă de șantier, în condiții dificile, pentru că, pe povîrnișul care duce spre plajă, cimentul nu poate fi adus decît cu roaba. Muncitorii francezi, cu care se înțelege greu, o numesc „englezoaica nebună”, dar, în același timp, îi admiră dîrzenia insulară. Numele casei, E. 1027, înseamnă Eileen Jean Badovici Gray, adică o casă închinată iubirii, J, B și G fiind, în ordine, a zecea, a doua și a șaptea literă din alfabet. Pînă în 1929, casa este gata să-și primească oaspeții. La intrare, Eileen gravează, ca pe puntea unui vapor, o inscripție enigmatică: „Défense de rire“ („Rîsul interzis”).
Printre musafirii obișnuiți se numără și geniul incontestabil al arhitecturii moderne, franco-elvețianul Le Corbusier, prieten cu Jean, care îl publica asiduu în Architecture vivante. Un arhitect care își schimbase numele pentru a deveni corifeul modernității, un om devotat doar ideilor sale și propriei munci care îl absorbea în totalitate. Sosit la Roquebrune-Cap-Martin, Le Corbusier urcă scara albă și ajunge pe terasa-punte unde tronează șezlongurile proiectate de Eileen. Intrat în casă, observă uluit atenția cu care Eileen proiectase interiorul, combinația subtilă și rezervată a nuanțelor, modul în care mobilierul original și modern deservește impecabil locuirea. Coboară, privește casa dinspre plajă și, de acolo, de jos, casa se vede în toată splendoarea ei simplă, aidoma unui iaht ancorat pe țărmul stîncos, într-un echilibru al formelor lipsit de orice ostentație.
La momentul respectiv, Le Corbusier formulase deja cele cinci principii ale arhitecturii moderne, iar casa din fața lui era modernă fără să le respecte în vreun fel. Da, era adevărat că se sprijinea pe piloți, dar asta doar din cauza terenului accidentat și doar pe o parte. Avea, ce-i drept, fereastră în bandă, dar aceasta era departe de a fi vitrajul central al locuinței. În plus, combinația de pînze care umbreau terasa evoca exact corăbiile glorificate de Le Corbusier în Vers une architecture. La interior, planul era liber, dar asta nu se cunoștea, într-un joc savant al planelor colorate și texturate cu care îi plăcea lui Eileen să lucreze. Pe scurt, maestrul se afla într-o casă proiectată de o novice totală în ale arhitecturii care reușise, nu se știe cum, de la prima încercare, o casă insuportabil de frumoasă, elegantă, dar lipsită de emfază, în care fiecare piesă de mobilier dialoga cu celelalte, cu pereții liberi, dar și cu marea spre care se deschidea cu generozitate. Mai mult decît atît, Eileen afirmase că o locuință nu poate fi niciodată o mașină, așa cum stipulase peremptoriu Le Corbusier în 1923. Acesta, pasionat de progres, inventase pentru locuință termenul de „mașină de locuit”...
În 1932, Eileen și Jean se despart, în termeni amicali. Superba E.1027 îi rămîne lui Jean, iar Eileen își proiectează și construiește o altă casă de vacanță, nu departe, la Tempe à Pailla. Este o femeie puternică și depășește tristețile fără ranchiună. Le Corbusier îl vizitează în continuare pe Jean. Îi place casa de pe țărm foarte mult. încearcă să o cumpere, dar românul îl refuză. Însă Le Corbusier nu este omul care să cedeze ușor. În 1938 și 1939, în timpul unor șederi la E. 1027, Le Corbusier pictează cîțiva pereți interiori și exteriori ai casei, fără să ceară permisiunea lui Jean și nici lui Eileen care, oricum, nu mai vine acolo, dar rămîne autoare a casei. Mai tîrziu, ea avea să constate cu tristețe că Le Corbusier, dacă nu putuse să cumpere casa pe care ea o proiectase, reușise cel puțin să o urîțească cu niște mîzgăleli sexualizate și profund nepotrivite cu cromatica de ansamblu și cu atmosfera generală a unei locuințe gîndite în cele mai mici detalii. Supărat, Jean îl dă afară și nu-l mai primește în E. 1027.
A fost vorba, oare, despre o marcare simbolică a unui spațiu, act mai degrabă specific mamiferelor sălbatice decît oamenilor? Era, poate, mai mult decît atît: o încercare de a-și însuși o parte din casă, de a clama un drept, de a bate, în pereții albi, un cui al lui Pepelea, metaforă pe care Jean a înțeles-o. Dar Le Corbusier nu a cedat nici de această dată, cînd lucrurile păreau tranșate definitiv. Ce manevre a făcut în continuare cel mai celebru arhitect al modernismului, și care avea să fie destinul casei, după plecarea lui Eileen, voi povesti în articolul următor.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
