Principala problemă care a dominat Forumul Economic Mondial de la Davos din acest an a fost amenințarea președintelui Donald Trump de a prelua Groenlanda sub controlul SUA. Anunțul unui acord preliminar între președintele Trump și secretarul general al NATO, Mark Rutte, a fost o veste bună – chiar dacă se dovedește a fi un paravan care maschează o încercare eșuată de a acapara un teritoriu – deoarece scandalul provocat de retorica lui Trump a ascuns o problemă geostrategică cu adevărat serioasă.
Fără o prezență temeinică a SUA pe insulă, susține Trump, China și Rusia vor ajunge să exploateze vulnerabilitatea acesteia. Securitatea arctică și apărarea împotriva rachetelor balistice ar fi deopotrivă subminate.
Dar sugestia că Rusia sau China ar avea planuri de a ataca, invada sau compromite în vreun fel insula în detrimentul Statelor Unite este exagerată. Groenlanda e un teritoriu autonom al Regatului Danemarcei, nu o bază avansată de operațiuni pentru puteri ostile. Poate că este nevoie de mai multe eforturi pentru a consolida apărarea Groenlandei, dar a susține că aceasta poate fi cucerită de SUA sau de marile puteri rivale înseamnă a ignora NATO și articolul 5, mecanismul de apărare colectivă al alianței.
Adevărata valoare strategică a Groenlandei rezidă în primul rînd în securitatea Arcticii. Insula străjuiește marginea vestică a spațiului Groenlanda-Islanda-Marea Britanie, un coridor maritim critic prin care submarinele și navele de suprafață ale Flotei Nordice a Rusiei trebuie să treacă pentru a ajunge în Atlanticul de Nord. Acest lucru face ca insula, cea mai mare din lume, să fie esențială pentru capacitatea NATO de a monitoriza și, dacă este necesar, de a controla forțele maritime ale Rusiei.
Mai mult, pe măsură ce gheața arctică se topește, proximitatea Groenlandei față de potențialele rute maritime transpolare și de înaltă latitudine sporește și mai mult importanța sa ca avanpost pentru menținerea căilor de comunicare maritime. De asemenea, insula beneficiază de o poziție geografică unică, importantă pentru avertizarea timpurie în cazul rachetelor balistice și pentru apărarea antirachetă a teritoriului SUA.
Dar controlul asupra insulei nu este o condiție prealabilă pentru realizarea potențialului său strategic. În conformitate cu actualul acord de apărare din 1951 dintre SUA și Danemarca, America are deja permisiunea de a staționa forțe, de a construi și moderniza baze și de a opera sisteme de avertizare împotriva rachetelor și sisteme spațiale de pe teritoriul Groenlandei. La un moment dat, în primii ani ai Războiului Rece, SUA dețineau 17 baze în Groenlanda.
Astăzi, America are doar o bază în Groenlanda, pe care o operează singură – și nu pentru că danezii i-au dat afară pe americani, ci pentru că America și-a făcut bagajele și a plecat. Guvernul Groenlandei și al Danemarcei au afirmat în mod clar că și-ar dori să găzduiască din nou armata SUA, dar nu cu prețul suveranității naționale. Tot ce trebuie să facă SUA este să-și exprime dorințele.
E adevărat că achiziționarea Groenlandei ar mări semnificativ dimensiunea Americii. Chiar dacă Groenlanda pare mult mai mare pe harta tradițională Mercator – ceea ce explică, pesemne, în bună parte atractivitatea sa –, cu o suprafață de aproximativ 836.000 de mile pătrate (2,2 milioane de kilometri pătrați), țara reprezintă aproximativ 22% din dimensiunea actuală a Statelor Unite, adăugînd o masă terestră similară cu extinderile teritoriale majore din secolul al XIX-lea.
Dar Groenlanda, cu o suprafață acoperită în proporție de 80% permanent de gheață, e puțin probabil să ofere comori neașteptate de resurse. În ciuda entuziasmului inițial cu privire la potențialul său minier, Trump pare să înțeleagă că o climă aspră și infrastructura limitată a Groenlandei nu o vor plasa în fruntea listei pentru producția de minerale critice.
În tot cazul, Trump vede în controlul american asupra Groenlandei o formă de răsplată pentru rolul jucat de SUA în eliberarea Europei de naziști și pentru apărarea ei, de atunci încoace, prin NATO – organizație care servește, consideră el, doar intereselor europene. Dar rețeaua de alianțe a Americii – printre care, la loc de frunte, se află și NATO – reprezintă un avantaj militar relativ esențial, acoperind toate teatrele strategice. Nici China și nici Rusia nu au atuuri similare.
Trump nu acordă prea multă importanță acestei asimetrii. La Davos, el a mers mai departe, punînd la îndoială disponibilitatea reală a aliaților NATO de a apăra SUA în cazul unui atac.
Dar aici există o dovadă istorică. Atunci cînd, pentru prima și singura dată în istorie, articolul 5 a fost invocat după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, mii de forțe aliate NATO au fost dislocate în Afganistan. Singură Danemarca, cu o populație mai mică decît cea a orașului Los Angeles, a dislocat peste 18.000 de soldați pentru a lupta alături de americani, suferind în acest război cele mai multe pierderi omenești per capita dintre forțele aliate. Statele membre NATO, inclusiv Danemarca, au luptat și în Irak alături de forțele americane.
Și, chiar dacă nemulțumirea lui Trump față de angajamentul majorității țărilor NATO în ceea ce privește cheltuielile de apărare putea fi justificată la un moment dat, povara financiară e acum redistribuită. Calculat pe cap de locuitor, SUA nu mai sînt țara cu cele mai mari cheltuieli din alianță (Norvegia este). Mai mult, toți aliații NATO cheltuiesc acum cel puțin 2% din PIB pentru apărare, iar vara trecută ei au convenit, cu excepția Spaniei, asupra unui nou obiectiv de 5% pînă în 2035, cu 3,5% cheltuiți pentru apărarea de bază.
Îndoielile lui Trump cu privire la importanța NATO ignoră, de asemenea, modul în care alianța permite SUA să utilizeze resursele altor țări în interesul american. Integrarea militară oferită de NATO permite SUA să dispună de capacități militare interoperabile la scară largă în întreaga lume. Poate că Trump s-ar fi opus războaielor din Irak și din Afganistan, dar în cazul improbabil în care America va trebui să participe la un război viitor, ar fi bine să aibă aliați.
În ceea ce privește soluționarea disputei privind Groenlanda, un acord poate lua mai multe forme. De exemplu, Statele Unite au un acord permanent de concesionare cu Cuba pentru Golful Guantánamo, care datează din 1903. Și, în pofida cererilor Cubei de restituire a teritoriului, acordul poate fi reziliat numai de comun acord, spre deosebire de alte baze unde forțele americane au fost retrase la cererea guvernulu-gazdă.
Zona Canalului Panama ar putea oferi un model alternativ. În cea mai mare parte a secolului al XX-lea, Panama a permis SUA să controleze canalul și o zonă de cinci mile de fiecare parte a căii navigabile. Un alt exemplu care îmi vine în minte este cel al bazelor britanice din Cipru, care sînt considerate teritoriu suveran britanic.
Groenlanda mai are un atu, ignorat în mare măsură: insula găzduiește unele dintre cele mai nordic situate terenuri de golf din lume. Un astfel de teren se află la marginea unei foste baze militare americane din Kangerlussuaq – și ar avea nevoie de ceva investiții. Orice propunere care ar include o referire la sportul preferat al lui Trump ar putea face ca un acord să fie mai atractiv.
Michael Froman este președintele Consiliului pentru Relații Externe (CFR) al SUA.
Copyright: Project Syndicate, 2026
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
