„N-am!” V-aduceți aminte celebra replică a personajului Ilie Moromete cînd Jupuitu îi cere banii pentru fonciire. Și nici nu prea aveaMoromete. Dar tot avea, cît de cît. Însă dorea să poată stoarce cît mai mult din negocierea cu perceptorul. Mi-a adus aminte de replica aceasta gîndindu-mă la faptul că nu avem încă un ministru pentru domeniile Educației și Cercetării. N-avem. Nu pentru că n-ar fi, chiar deloc, opțiuni. Dar pentru că încă se mai încearcă, probabil, negocierea pe fondul problemelor din învățămînt, cu eventualii candidați la post. Mă gîndesc la ce profil mi-ar plăcea să aibă viitorul ministru al acestui portofoliu.
Educația românească pare, de ani buni, un domeniu despre care toată lumea vorbește la modul general și pe care aproape nimeni nu-l asumă în concret. Știm că „nu sînt bani”, că „sistemul e rigid”, că „profesorii sînt demotivați”, că „elevii nu mai citesc”, că „societatea s-a schimbat”. Știm toate acestea. Le repetăm ritualic. Problema este că, între timp, școala funcționează. Zi de zi. Cu profesori obosiți, cu elevi anxioși, cu părinți nervoși, cu directori și inspectori care jonglează între norme didactice, administrație, management și realitate. Funcționează nu pentru că sistemul ar fi solid, ci pentru că oamenii din interiorul lui improvizează permanent.
Aș vrea ca viitorul ministru să fie, înainte de toate, cineva care înțelege această improvizație structurală. Cineva care știe că școala nu e un PowerPoint și nici o reformă nu se implementează „începînd de mîine”. Un ministru care să fi stat suficient timp în școli reale, nu doar în vizite oficiale, ca să știe că între document și clasă există un hău plin de bune intenții ratate.
Mi-ar plăcea să fie un ministru care nu promite „revoluții”, ci își asumă normalitatea. Care știe să spună „nu știu încă”, „mai avem nevoie de timp”, „asta nu se poate acum” fără să pară slab. Dimpotrivă, fără să pară perceptorul care cere fonciirea exact cînd Moromete numără ultimii bani. Un ministru care înțelege că Educația nu suportă spectacolul urgenței permanente.
Aș vrea un ministru care să respecte inteligența profesorilor și să nu-i trateze ca pe niște executanți ai unor idei schimbătoare. Care să înțeleagă că reforma reală se face cu profesorii, nu peste ei. Care să accepte că există oboseală, frustrare și cinism în sistem și că acestea nu se rezolvă cu sloganuri sau aplicații digitale lansate festiv.
Mi-ar plăcea, de asemenea, un ministru care să lupte pentru Educație și Cercetare, nu doar să le administreze contabil. Un ministru care să știe că aceste domenii nu sînt simple capitole bugetare din care „se mai poate tăia”. Care să aibă reflexul de a negocia în sus, nu doar de a executa în jos. Care să înțeleagă că fiecare restructurare grăbită, fiecare tăiere „temporară”, fiecare amînare „pînă la vremuri mai bune” lasă urme adînci într-un sistem deja slăbit. Și lasă urme în oameni. Un ministru care să știe să spună „nu” atunci cînd Educația și Cercetarea sînt primele chemate să plătească nota de plată a altor priorități mai zgomotoase.
Și aș mai vrea un ministru capabil de empatie reală, nu declarativă. Un ministru care să înțeleagă ce înseamnă să intri dimineața într-o clasă cu treizeci de elevi diferiți, fiecare cu lumea lui în spate, sau să completezi hîrtii pînă tîrziu, încercînd să împaci norme, proceduri și oameni, și să nu-ți ajungă, oricum, timpul. Un ministru care să știe că în spatele fiecărei statistici există oboseală, anxietate, uneori disperare, dar și multă bună-credință. Care să nu vorbească despre sistem ca despre o entitate abstractă, ci ca despre o comunitate de oameni care au nevoie, din cînd în cînd, să fie înțeleși, nu pedepsiți.
Și, poate cel mai important, mi-ar plăcea un ministru care să nu considere Educația un portofoliu „de sacrificiu”. Care să rămînă suficient timp încît să fie evaluat nu după intenții, ci după efecte. Care să accepte că uneori va auzi „n-avem” – și să știe cînd e o scuză și cînd e un adevăr dureros.
Pînă atunci, rămînem, ca Moromete, în negocieri. Cu un sistem care are puțin, dar nu chiar nimic. Și cu speranța că, la un moment dat, cineva va ști să numere corect banii din buzunarul Educației, fără să-i risipească pe promisiuni.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
