Cînd exploratorul italian Amerigo Vespucci a ajuns acolo, într-o expediție de la finalul secolului al XV-lea, condusă de navigatorul Alonso de Ojeda, a sugerat ca locul să poarte denumirea Veneziola, adică „mica Veneție”, cuvînt italian care s-a transformat în Venezuela. Nu întîmplător, ci pentru că Vespucci a găsit o asemănare între orașul italian și peisajul lacustru care l-a întîmpinat în acea bucată de pămînt a Lumii Noi, și anume casele construite pe apă. „Am intrat într-un port unde am găsit un oraș construit pe apă ca Veneția”, a mărturisit exploratorul.
Cînd scriitorul columbian Gabriel García Márquez a primit Premiul Nobel pentru literatură, în 1982, a susținut un discurs emblematic pentru problematica întregii regiuni a Americii Latine, textul rămînînd în istorie atît pentru fondul lui, cît și pentru forma literară conturate cu iscusința uneia dintre cele mai distinse personalități ale literaturii universale. Intitulată „Singurătatea Americii Latine”, cuvîntarea lui Márquez de la Stockholm zicea astfel: „...cuceririle din domeniul navigației, care au redus atîtea distanțe între Americile noastre și Europa, par a fi mărit în schimb depărtarea noastră culturală. De ce oare originalitatea care ni se acceptă fără rezerve în literatură ne este refuzată cu un întreg cortegiu de suspiciuni în tentativele noastre atît de dificile de schimbare socială?”.
Discursul scriitorului premiat a inclus și comparații istorice directe și tranșante: „Poate că venerabila Europă ar fi mai receptivă dacă ar încerca să ne vadă prin propriul său trecut. Dacă și-ar aminti că Londrei i-au trebuit trei sute de ani pentru a-și înălța primul zid de apărare și alte trei sute pentru a avea un episcop; că Roma s-a zbătut în negura incertitudinii preț de douăzeci de veacuri înainte ca un rege etrusc s-o aducă în istorie, și că, pînă și în secolul al XVI-lea pașnicii elvețieni de astăzi, care ne delectează cu brînzeturile lor nemaipomenite și cu ceasurile lor fără seamăn, au însîngerat Europa ca mercenari”.
Finalul prelegerii lui Gabriel García Márquez poate deveni cumva universal, deci valabil nu doar pentru... singurătatea Americii Latine, căci propune făurirea unei utopii a vieții „unde nimeni să nu poată hotărî pentru alții pînă și felul în care să moară, unde iubirea să fie cu adevărat sigură și fericirea posibilă, și unde neamurile condamnate la un veac de singurătate să aibă în sfîrșit și pentru totdeauna o a doua șansă pe Pămînt”.
Oare Amerigo Vespucci cum ar fi denumit asta?
Mihaela Simina este licențiată în istorie (specializarea Relații Internaționale), scriitoare, coprezentatoare și coautoare (comentariu și scenariu) a serialului documentar România construită.
