Într-un articol academic bazat pe documentele de arhivă și argumentele conceptuale dezvoltate în cartea lor despre informatori ai poliției politice cehoslovace (StB), Barbara Holá și Mark A. Drumbl prezintă două „povești de arhivă” (file-stories) ale unor colaboratori evazivi sau parțial nesinceri cu ofițerii lor de legătură, interpretînd aceste comportamente ca fiind „acte de rezistență cotidiană”. Această rezistență, scriu cei doi, „bloca sistemul, încetinea statul și, în forme minimale, distrăgea și devia eforturile represive ale statului”, chiar dacă ea avea în spate rațiuni personale.
Departe de a împărtăși impresia că încercările de a nu furniza informațiile cerute, însă de a exploata avantajele unei relații cu poliția politică reprezintă subtile forme de rezistență și subminează sistemul, această carte încearcă, prin intermediul biografiilor de arhivă, să arate, din contra, că un astfel tip de comportament rămîne, de cele mai multe ori, o manieră de participare la un mecanism represiv. Există, cert, excepția notabilă a recrutărilor prin constrîngere, în care comportamentul ulterior al sursei e de la bun început sau devine, la un moment dat, unul flagrant de rezistență, refuzînd informal să ofere ceea ce i se cere fără a urmări păstrarea și exploatarea legăturii cu Securitatea (ba dimpotrivă).
Cele mai multe dintre sursele a căror poveste de colaborare am încercat s-o spun au intrat sau au ajuns pe parcurs în raporturi cu Securitatea pe care nu le-aș numi „de rezistență”, ci tranzacționale sau chiar manipulatoare. Cum spune istoricul Gary Bruce despre Stasi, ai putea fi frapat „de modul în care unii informatori și-au folosit relația cu [poliția politică] în scopuri personale”, de jocul de-a șoarecele și pisica de care ofițerii erau perfect conștienți.
După cum se vede, studierea dosarelor Securității – fie ele și unele exclusiv din „mediul protejat” al culturii – în paralel cu lectura cercetărilor privind Stasi sau poliția politică din fosta Cehoslovacie e o lovitură mortală pentru spiritul excepționalist local.
La fel ca în România ultimelor decenii de dictatură, șefii Stasi erau obsedați de „planul de recrutări” și de dimensiunea rețelei informative, ceea ce-i făcea și pe ofițerii germani, și pe cei ai Securității să fie preocupați mai curînd de numărul informatorilor decît de conținutul materialelor date de aceștia. Și ofițerii Stasi inventau, uneori, surse – și, similar omologilor lor români, sufereau consecințele. Și germanii păstrau surse în rețea în ciuda faptului că nu (mai) furnizau note și tindeau să supraaprecieze, oficial, informațiile primite. Și foștii informatori ai Stasi susțin că materialele date de ei n-au dăunat nimănui (una dintre apărările comune ale celor declarați colaboratori ai Securității ca poliție politică) – și nici ei nu sînt în situația de a ști asta cu siguranță.
De fapt, în mare, însăși existența, modul de funcționare a polițiilor politice și disponibilitatea unui număr mare de persoane de a colabora sînt comune unei foarte lungi istorii a delațiunii și a rețelelor de informatori, de la „trădarea ereticilor și a vrăjitoarelor către Inchiziția medievală” la „primul caz de angajare profesională a artiștilor famelici ca informatori ai poliției pariziene în secolul al XVIII-lea”. Și tocmai pentru că delațiunea e o constantă a umanității, sînt extrem de importante motivele care-o determină, în anume condiții – de exemplu, cele ale unui regim opresiv în care statul își suspectează și, deci, supraveghează sistematic populația.
Ceea ce ar putea fi, totuși, excepțional în România e lipsa totală de interes pentru mecanismul sociocultural al colaborării – adică din perspectiva informatorilor –, indiferent de context. Una dintre consecințe e lipsa de acces la o istorie orală reală și la posibilitatea confruntării între perspectiva oficială a unui organ de represiune și cea a fostului colaborator, lăsînd vocea Securității ca singura disponibilă.
Într-o similară situație – precaritatea surselor memorialistice sau de istorie orală, decesul informatorilor – în ceea ce privește poliția politică cehoslovacă, Holá și Drumbl au optat, în Informers Up Close. Stories from Communist Prague, pentru o abordare empirică, infuzată de interpretare psihologică și centrată pe varietatea „emoțiilor” care determină, motivațional, colaborarea. E posibil ca cei doi cercetători să fi lucrat doar cu dosare personale (ceea ce, în varianta Securității, ar exclude procentul semnificativ de surse membri PCR), iar StB să fi fost, în general, o instituție mai organizată birocratic decît omoloaga ei română. În egală măsură, Holá și Drumbl par să crediteze informațiile din aceste dosare într-o măsură foarte riscantă dacă ar fi aplicată materialelor Securității.
Inutil de spus, nici una dintre analizele privind motivațiile unor „oameni obișnuiți” de a accepta să participe direct la asasinate de masă și la exterminarea evreilor în lagărele naziste nu e aplicabilă colaboratorilor voluntari ai polițiilor politice – aici nu e vorba nici despre efectul de turmă sau presiunea de grup, nici despre supunerea în fața unei autorități sau ierarhii militare etc., și nici încărcătura morală a colaborării nu poate fi asimilată celei a crimelor multiple.
Biografia personală
În procesul de-a dreptul arheologic de reconstituire, bazate pe arhive ghidate de hazard, a unor biografii de colaborare, ca și a biografiilor profesionale ale unor ofițeri, am supus aproape orice informație și afirmație la confruntări menite să conducă în proximitatea a ceea ce ar putea fi adevărul, știind totuși că această țintă e iluzorie. Și asta, nu doar pe motiv că adevărul unei persoane sau al unei vieți nu se poate confunda niciodată cu o versiune instituționalizată a ei (sau, cum ar zice un ofițer de Securitate, cu „informațiile de interes operativ” privind o persoană) și nici măcar din cauza absenței vocii autobiografice. În cazul special al mediului cultural supravegheat de Serviciul 120 al Securității București, pur și simplu distanța comunicațional-simbolică dintre informatori și ofițeri era atît de mare încît tindea regulat să genereze confuzii.
Iar în ceea ce privește informațiile despre ofițerii înșiși ai Serviciului 120, parțialitatea operativ-propagandistică a dosarelor de cadre le golește, adeseori, biografia de orice componentă umană. Mai puțin, desigur, măsura flagrantă în care intrarea în Securitate a reprezentat un neașteptat ascensor social pentru cel puțin o generație de tineri din medii (interbelice) extrem de sărace, cu posibilități minimale de școlarizare înainte de 1945, și faptul că, în ciuda ridicării în timp a standardelor de studii pentru ofițeri, selectarea tinerilor din clasa muncitoare (o garanție mai ridicată a loialității) a continuat să conducă la un număr ridicat de cadre cu o educație generală recuperată mai degrabă în timp.
Cultura minimală a celor mai mulți dintre ofițeri e o rațiune pentru care notele informative – date de surse cu statut de experți în domeniul artistic în care activau – jucau un rol atît de important, mai important decît constatările proprii ale securiștilor, în procesul de verificare ideologică cel puțin a spectacolelor de teatru.
Tot în registrul specificului local cred că intră dinamica economică și tipul de contract social din România socialistă a deceniilor opt-nouă. Nu am căutat un pattern de colaborare motivată de dorința autorizării contactelor cu străinii și a obținerii avizului de călătorie în Occident, el a devenit aparent în procesul cercetării contractelor artistice/turneelor din anii 1980 – pentru care notele informative sînt o sursă bogată și detaliată. Aceste contracte și deplasări, organizate predominant de sau prin ARIA și presupunînd cîștiguri în valută pentru stat, sînt parte a unei dinamici tot mai „lucrative” a culturii și înainte, și după 1984 (anul introducerii autofinanțării instituțiilor artistice), avînd drept rezultat nu doar un „capitalism de stat”, ci și încurajarea, și în domeniul artistic, a unei paraeconomii bazate pe aranjamente individuale. Iar ceea ce indică materialele de arhivă e că printre aceste aranjamente foarte pragmatice se număra și relația de colaborare cu Securitatea, percepută, în uimitor de multe cazuri, drept tranzacțională mai curînd decît forțată.
Avînd în vedere imaginea primitivă a informatorului Securității în societatea românească – între agent corupt al răului absolut și victimă inocentă a unui stat atotputernic –, această carte a încercat nu doar să expună moduri individuale de funcționare a relației de colaborare cu poliția politică, ci și să caute posibilitățile și limitele exercitării liberului-arbitru. Dacă motivațiile celor care au colaborat voluntar par a converge în aceeași măsură în care diverg, de la asigurarea „cooperării” Securității în eliberarea pașaportului la obținerea unor avantaje materiale sau profesionale, fascinația secretului, senzațiile tari ale puterii ascunse, conformism instituțional ori, pur și simplu, impresia folosirii Securității drept canal de comunicare cu factorii decizionali (și, eventual, de influențare a acestora), ceea ce par să aibă cu toții în comun este rolul determinant al biografiei personale, esențială pentru modelarea profilului psihologic și moral.
În anii ’70-’80, limitele exercitării liberului-arbitru în relația cu Securitatea – ca și, s-ar putea extrapola, în comportamentul social în general – par a fi fost influențate într-o mai mare măsură de aceste considerente personale decît de presiunile, implicite ori explicite, ale poliției politice. Dimpotrivă, lectura dosarelor fostei Securități oferă indicii ale unor atitudini adeseori disprețuitoare, în substanța lor, față de ofițeri, tentative, reușite sau nu, de manipulare a lor și angrenarea în jocuri de-a șoarecele și pisica în care informatorul se credea pisica.
Așa cum o indică pînă și standardul foarte îngust al jurisprudenței Curții de Apel, relevantă nu e semnarea unui angajament și nici acceptarea, în sine, a colaborării, ci poziționarea ulterioară a informatorului (dacă nu așteptăm de la cetățenii României socialiste să fi fost toți niște supraoameni, incertitudinea privind potențialele consecințe ale unui refuz e o explicație general acceptabilă pentru un răspuns pozitiv la propunerea de recrutare).
Spre deosebire, însă, de colaborarea în sensul strict al legii, înțelegerea istorică ar trebui să aibă în vedere parcursul individual al fiecărei surse a Securității, în relație cu numărul și conținutul notelor date (olografe sau nu, în măsura în care pot fi atribuite cu un grad ridicat de probabilitate unei persoane) și durata colaborării, eventualele avantaje obținute și modul în care s-a încheiat colaborarea (dacă a apucat să se încheie). Iar această înțelegere ar trebui să slujească nu judecății morale, ci înțelegerii mecanismelor prin care „oameni obișnuiți” ajung sau decid să participe voluntar la menținerea și perpetuarea unei dictaturi.
(fragment din volumul Artistul, informatorul și Securitatea, Raport contra pașaport, aflat în curs de apariție la Editura Corint)
Iulia Popovici este doctor în teatru, critic și cercetător în artele spectacolului și expert în legislație și politici culturale. A publicat cărți și articole despre apariția și economia artelor spectacolului independente în România și Europa de Est și despre teatrul românesc în ultimele decenii ale comunismului.
