„Bertalan se percepea pe sine ca parte a naturii” – interviu cu Bernard BLISTÈNE

Muzeul de Artă Recentă din București găzduiește expoziția Ștefan Bertalan „În ritmul lumii. O retrospectivă”  (6 februarie – 3 mai 2026) concepută și curatoriată de Bernard Blistène (n. 1955), director onorific al Centrului Pompidou din Paris – Muzeul Național de Artă Modernă, instituție pe care a condus-o ca director între 2013 și 2021. Prin această expoziție realizată în parteneriat cu Art Encounters și Galeria Esther Schipper (Berlin, Paris, Seoul), el continuă proiectul inițiat la Timișoara de Fundația Art Encounters anul trecut. Ștefan Bertalan (1930-2014) a fost co-fondator al Grupului 111 (1965) și, ulterior, membru fondator al grupului Sigma (începînd cu 1970), un laborator interdisciplinar unde arta se întîlnește cu matematica, cibernetica, pedagogia și spațiul public. Retrospectiva de la MARe, care pune lupa pe ideea de cercetare ca practică artistică, punînd la lucru concomitent istoria, arhiva, jurnalul și arta, îl așază pe Bertalan în interiorul neoavangardei est-europene.

Această expoziție este gîndită ca un proiect itinerant?

Da. De fapt, este a doua „stație” a expoziției, după Timișoara, și, foarte clar, mi-aș dori să o duc mai departe, în Franța. Nu știu încă unde sau cînd. Chiar dacă spațiul pe care îl am acum în minte este închis, ideea rămîne: expoziția continuă să lucreze în mine.

Cum a început, concret, întîlnirea dumneavoastră cu opera lui Ștefan Bertalan?

A pornit de la o propunere. Ovidiu Șandor, fondatorul Art Encounters, a venit la mine împreună cu Ami Barak și m-a întrebat dacă aș vrea să fac ceva legat de Ștefan Bertalan. I-am spus sincer: știam despre grupul Sigma, dar nu îl cunoșteam cu adevărat pe Bertalan ca artist individual. Apoi descoperirea unei lucrări cu o figură stranie, vegetală, a fost momentul declanșator care m-a determinat să încep cercetarea pe mai multe planuri.

Cum a decurs cercetarea?

Am fost la Berlin, să văd arhiva, patrimoniul lăsat în urmă. Am fost profund impresionat. A fost un proces lung, pentru că nu știam aproape nimic despre amploarea operei. Sînt foarte multe lucrări, foarte multă documentație, am avut întîlniri cu oameni care l-au cunoscut, care m-au ajutat să înțeleg trecutul, atmosfera, rețeaua de idei; de pildă, cu Ileana Pintilie. Fotografiile sînt esențiale și sînt foarte speciale: îi vezi tineri pe Bertalan, Flondor, Cotoșman, într-o energie de început. Cinetismul, experimentul, elemente care fac parte din lucrările lui Bertalan, sînt foarte bine documentate în Franța. Am descoperit textele criticului de artă remarcabil Michel Ragon, dispărut de cîțiva ani, care a scris și despre grupul Sigma. Toate acestea au conturat un context mult mai amplu. Am lucrat intens, am săpat, am comparat, am pus cap la cap fragmente. A durat, în total, cam doi-trei ani.

Cînd ați pregătit conceptul curatorial al expoziției, ați avut de la început o structură clară în minte?

Nu. Niciodată nu pornesc așa. Structura vine din interacțiunea cu lucrările și cu spațiul. Nu trebuie să forțezi. Nu trebuie să exagerezi. Aduci lucrările, mergi cu ele, vorbești cu ele, te plimbi cu ele prin spațiu și, la un moment dat, „se leagă”. Lucrările își găsesc locul. Asta a fost metoda: una foarte intuitivă. Știam doar că nu vreau o lectură rigid cronologică.

De ce ați evitat o structură strict cronologică?

Nu i se potrivea. Unele lucrări se întorc, se reiau, se transformă. Este o operă care funcționează în timp îndelungat, ca un proces. Unele lucrări au fost realizate pe parcursul a șapte-opt ani. Atunci apare o întrebare aproape filosofică: cînd se naște o pictură? La începutul ei sau la final? Nu e deloc simplu. Pînă la urmă, am găsit o ordine, dar nu una strict cronologică.

Care a fost punctul de pornire conceptual?

Primele lucrări: geometria, optica, cinetismul. Apoi contextul anilor ’70, experimentul colectiv, legătura cu mediul universitar, cu cercetarea, cu parcul, cu lucrul în aer liber. Deși există o axă temporală, un fir care explică etapele și fazele lucrărilor, nu am vrut o succesiune rigidă. Am preferat să lucrez cu grupaje, cu ansambluri. Există secțiuni dedicate peisajului, există un capitol legat de Leonardo da Vinci, care a fost fascinant pentru Bertalan. Nu am vrut însă să intru într-o lectură psihanalitică sau într-o „mare teorie”. Cred că opera poate vorbi și fără această suprastructură.

Ce latură a lui Bertalan ați descoperit în cercetare și prezentați în expoziție?

Am descoperit un artist mult mai deschis, mai curios, mai puțin „solemn” decît este uneori perceput. Am simțit nevoia să-l „revăd” pe Ștefan Bertalan dincolo de percepția colectivă asupra depresiei și anxietății sale. Am citit ce se scrisese despre el, fragmente disparate, texte care îl descriau uneori ca pe un artist trist, retras. Dar nu eram convins. Și, pe măsură ce am vorbit cu oameni care l-au cunoscut, am înțeles contrariul: Bertalan era un performer, un om foarte viu, extrem de implicat în lucrul cu studenții. Avea o energie și o vitalitate care nu transpar întotdeauna din lucrările sale sau din textele academice.

Cum ați ajuns la această dimensiune mai „umană” a operei lui?

Prin imagini, prin fotografii, prin filme. Există o arhivă extraordinară, pe care o veți găsi și în expoziție: multe filme scurte, majoritatea realizate de Dorin Tulcan și de Constantin Flondor. Este o arhivă uimitoare. Am inclus o parte din aceste materiale în expoziție, iar altele vor fi discutate în cadrul unor întîlniri publice. [Prima a avut deja loc chiar sîmbăta de după vernisaj, dar urmează și altele, n.n.]

Dimensiunea ecologică

Cum ați descrie perioada în care Bertalan a fondat grupul Sigma?

Sigma nu apare în izolare. Este parte dintr-o rețea internațională de schimburi. Informația circula, ideile se transformau. România avea și are o legătură istorică foarte puternică cu Franța, iar acest lucru contează enorm. Dacă ne întoarcem puțin în timp, după război, mai ales în anii ’50, apare în Europa ideea unei utopii colective. Desigur, în România lucrurile încep puțin mai tîrziu, din motive istorice și politice, dar ajung să se cristalizeze în anii ’70. Important este că artiști precum Bertalan erau deja conectați, încă din anii ’60, la aceste idei.

Pornind de la aceste utopii colective, grădina din lucrările lui Bertalan este de fapt un experiment, spațiu de cercetare?

Da. Ceea ce făcea Bertalan: plantările, experimentele cu legume, observarea plantelor, toate acestea țin de o formă de cercetare directă, empirică. Există chiar această figură aproape ludică, de „om-păianjen”, care apare la el din observarea naturii.

Există și o dimensiune filosofică în relația lui Bertalan cu natura pe care o prezintă în lucrările sale?

Nu știu sigur dacă Bertalan a citit Spinoza sau Goethe, dar este clar că se percepea pe sine ca parte a naturii. Există o dimensiune ecologică în opera lui, una care astăzi capătă un sens cu totul nou. Este, cred, unul dintre motivele pentru care această operă vorbește atît de bine prezentului. Există și o dimensiune simbolică foarte puternică în lucrări. De pildă, în anumite lucrări, dacă te uiți atent, vezi o lumînare. Cineva mi-a explicat că lumînarea apare într-un context foarte concret: era aprinsă într-un parc din apropierea universității, în timpul unor performance-uri realizate cu studenții. Poliția a intervenit – vorbim de începutul anilor ’80, 1981 – și a spus: „Este un simbol religios, nu aveți voie”. Din acel moment, Bertalan a decis să plece.

Exilul nu a fost, însă, o soluție ușoară.

Deloc. Cînd a ajuns în Germania, a fost poate chiar mai greu. Era izolat, foarte singur la Stuttgart, fără conexiuni reale. Și totuși, în acea perioadă a realizat lucrări extraordinare. Nu spun că asemenea condiții te fac un artist mai bun, ar fi absurd, dar emoția, indiferent de natura ei, trebuie să iasă undeva. Iar asta se vede în opera lui.

Vorbiți despre emoție, dincolo de formă și culoare.

Da. Asta simt foarte puternic aici, la acest nivel al expoziției. Emoția există dincolo de formă, dincolo de cromatică. Bertalan putea fi jucăuș – îl vezi cu un cartof în mînă – și, în același timp, profund metafizic. Cartoful uriaș cu rizomi care încolțește, scheletul, rădăcinile care iau formă de șarpe, focul. Și în ciuda aparențelor, nu este un univers kafkian. Nu este aceeași mitologie. La Kafka este ceva terifiant. La Bertalan este altceva. Este mai degrabă un vis care uneori devine coșmar, dar nu unul lipsit de sens. Ceea ce iubesc enorm la Bertalan este această capacitate de metamorfoză.

Metamorfoză spre ce?

Mai degrabă o încercare de a regîndi relația dintre ființă și existență. Aici intrăm într-o zonă apropiată de ecologia practică: ideea de a reunifica ființa umană cu natura. Omul ca parte a naturii, o idee care trimite inevitabil la Spinoza.

Corpul uman și corpul vegetal se apropie.

Exact. Coloana vertebrală devine structură de plantă. Creșterea umană și cea vegetală se reflectă una în cealaltă. De aceea mi se pare greșit să citim această operă doar prin prisma tristeții sau a angoasei. Este mult mai mentală, mai reflexivă.

Și artistul însuși rămîne mereu puțin în afara cadrului.

Da. În fotografii, în filme nu este niciodată în centru. Parcă privește lumea dintr-o margine. Poate că era un visător. Iar ceea ce a dezvoltat prin contactul direct cu natura, cu peisajul devine esențial pentru a-l înțelege.

Dacă ne întoarcem la prima lucrare din expoziție…

Este din 1956. Are un titlu și un subtitlu care trimite la lumea fabricii, la uzină, inevitabil, la imaginarul epocii comuniste. Dar ceea ce e fascinant e cum transformă fabrica într-un personaj. Are ochi, are gură. Devine o ființă stranie.

Un fel de ambiguitate pe care o vom regăsi apoi peste tot.

Exact. Am ales-o ca primă piesă tocmai pentru această ambiguitate: între figurativ și abstract, între arhitectural și organic. Într-un fel, conține deja „programul” ulterior: structura, rețeaua, simetria, lucruri pe care le va observa apoi și în natură. Chiar dacă, la prima vedere, pare o construcție geometrică, în adîncime există deja fascinația pentru vegetal. Și apare și vocabularul matematic: rețele, serii, Fibonacci. El aparține acelui moment în care structura devine o obsesie fertilă după logica internă a creșterii. De aici încolo, totul se leagă: structurează lumea și o lasă să devină vie.

În universul lui Ștefan Bertalan vedem mai multe lumi: arhitecturală, vegetală, geometrică. Unde se vede arhitectura în opera lui?

La început, în anii ’50 și începutul anilor ’60, apare foarte clar observația arhitecturii epocii: arhitectura comunistă, lumea fabricilor, a construcțiilor. Dar arhitectura revine și mai tîrziu: peisajele lui nu sînt niciodată „goale”. În fundal există mereu orașul, structura, elementul construit. Pentru el, „structura” este un fir continuu: chiar și atunci cînd desenul pare liber, aproape „brut”, structura rămîne prezentă.

Asta explică și interesul pentru rețele, cibernetică, spirale…

Da. În jurul Sigma există această fascinație pentru cibernetică, pentru rețele, pentru modele – o ieșire a artistului din atelier către un tip de cercetare socială, în oraș, în spațiul public. Acolo arhitectura revine natural: ca mediu, ca scenă, ca infrastructură a experimentului.

Ce putem învăța, astăzi, din universul lui Ștefan Bertalan?

E întrebarea esențială. Și e o întrebare care apare mereu cînd faci o expoziție de tip „recuperare”: ai senzația că ajungi prea tîrziu, din cauza contextelor, a rupturilor, a istoriei. Dar, sincer, expoziția aceasta vine la timp. Vine chiar la timp, pentru că în opera lui Bertalan există cîteva întrebări care ard astăzi. Prima este: de ce nu e mai cunoscut? Știm cu toții că o parte din răspuns ține de contextul politic, de izolarea culturală, de felul în care piața și instituțiile au funcționat (sau n-au funcționat). Dar cineva mi-a spus odată o frază pe care o țin minte: marginile, într-un fel, țin pagina. Iar „marginea”, ceea ce a fost împins în lateral, revine acum.

A doua este: ce înseamnă, de fapt, avangarda ca promisiune? Avem nevoie să ne reamintim că utopiile, prin definiție, nu se împlinesc complet. Și totuși, trebuie trăite. În timpul nostru, cu presiunea contextului internațional și politic, parcă uităm această energie a utopiei. Bertalan o păstrează vie.

Și ajung la o idee care mă urmărește, acel aforism al lui Nietzsche: „Avem la dispoziţie arta pentru a nu muri din cauza adevărului”. Într-un fel, Bertalan exprimă această propoziție. El încearcă să refacă relația dintre om și natură, să se reintegreze în natură, aproape într-un spirit spinozist: ființa umană ca parte a naturii, nu ca stăpîn al ei.

Credit foto: Doria Drăguşin