Mereu am văzut bibliotecile ca pe ceva viu, în permanentă schimbare, pe măsură ce adaugi sau scoți cărți din ele. Bibliotecile nu sînt doar spații care facilitează lectura, ci și spații de atașament, mai ales bibliotecile copiilor, a căror relație cu cartea e întîi emoțională, apoi și cognitivă.
În propria mea bibliotecă, am colțuri unde locuiesc cărți dureroase, și locul acela e puțin mai întunecat, am spații unde se adună bijuterii în fața cărților, și acolo stau cărțile mele „prețioase” – cu autografe –, am rafturi unde printre cărți găsești scoici și fel de fel de amintiri, și acolo sînt cărțile pe care, cum se zice, le mîngîi mereu cu privirea, cărți vii, care m-au făcut să rîd, să simt că aparțin sau că vreau mai mult. Dacă îmi ceri orice carte din bibilotecă, știu exact unde e, la orice oră din zi și din noapte. După o logică doar de mine știută, găsești antologii lîngă vreo carte de psihologie, și poezie lîngă benzi desenate (deși poezia merge pusă lîngă orice, chiar și lîngă cărțile dureroase). Marile romane se adună împreună ca o șezătoare de bătrîne demne, iar prozele scurte dansează energic stivuite în turnuri. Despre cărțile noi și cum își așteaptă ele cuminți rîndul ar fi multe de scris, la fel și despre cărțile de pe noptieră, din care citesc pe rînd. Biblioteca mea e înțeleaptă și ușor scorțoasă, îi lipsește un monoclu și o voce de bariton.
Biblioteca de la grădiniță însă e ghidușă și dă pe-afară, și are multe funcții și vieți. E o bibliotecă oglindă, cu cărți în care copiii se regăsesc, cu toate dramele și bucuriile din familiile lor; e o bibliotecă fereastră, cu cărți care se deschid spre alte lumi, locuri niciodată călcate, cu povești nemaiauzite.
Biblioteca asta e o poveste în sine. În fiecare zi, zeci de ochi si mînuțe îi ating rafturile, minți curioase care caută cartea preferată sau o carte nouă, plină de secrete. Sînt acolo cărți vechi, aduse de noi, educatoarele, cărți care reprezintă copilării trăite acum ceva timp, sînt cărți noi, cu miros de tiparniță și pagini încă neîndoite, sînt cărți primite și deja iubite de alte familii, cărți cu pete de gem și zacuscă sau lacrimi osificate printre litere.
Biblioteca de la grădiniță funcționează ca un prim laborator al limbajului. Orice carte aduce cuvinte noi, expresii jucăușe pe care le descifrăm împreună cu copiii. Toate cărțile ne ajută să îi învățăm pe copii despre plasticitatea limbii, despre cîte poți face cu un cuvînt și despre cîte lucruri pot face mai multe cuvinte împreună. Cuvintele sînt vii și ne lasă să ne jucăm cu ele, așa cum ne jucăm cu o bucată de plastilină. Am făcut experimente amuzante la grădi, cu propriile noastre nume sau cu orice cuvînt, avînd zile în care totul era la diminutiv și clasele răsunau de Aniță, Tudorel, Ericuș, dar și piureuaș, apiță și hîrtiuță igienicuță, și zile baritonale în care toate lucrurile luaseră proporții augmentative – Găboiul care se juca cu un puzzeloi, Madălinosul care desena un căsoi, supoiul din linguroi și tot așa.
În laboratorul limbajului mai amestecăm și expresii noi, pe care copiii încearcă timid la început să le explice mot-à-mot (imaginați-vă discuția despre „a scoate pe cineva din pepeni”). După ce ne străduim și nu înțelegem de ce a scoate pe cineva dintr-un pepene (și cum de a ajuns în pepene?) înseamnă a enerva pe cineva, schimbăm paradigma și punem imaginația la treabă – un cîmp cu pepeni, un paznic, un hoț care vrea să fure pepeni și ce faci ca să scapi de paznic? Cineva îl enervează și îl face să fugă după el, îl scoate din pepeni, adică din cîmpul cu pepeni. Povestim deci despre sensul cuvintelor ad litteram, cu dublu sens, cu sens metaforic, povestim despre combinații de cuvinte, despre cum sigur cheia unei probleme este ascunsă mereu în enunț, depinde doar de perspectivă.
Biblioteca este și un ghid super-pregătit să te scoată din orice situație. Ai o problemă, te duci spre rafturi și poți alege dintre: cărți despre frați și surori, cărți despre emoții, cărți despre bullying, cărți despre cărți, cărți despre prietenie, cărți despre moarte, despre eșec, despre competiție, despre minciună, despre secrete, cărți pentru somn ușor, dar și pentru drepturile copilului, cărți despre multiculturalism, cărți despre toate marile teme ale copilăriei. E mai ușor pentru un copil să își rezolve o problemă ascultînd o poveste în care eroul principal nu e chiar el. Dispare deci implicarea personală, dispar ochelarii de cal și se așterne o liniște sufletească ce deschide mintea spre soluții, nu o ține blocată în problemă.
Interpretare și lentoare
Cartea îi arată că totuși există o rezolvare și i-o dă fără presiune, sub formă de poveste, versus un adult care i-ar spune direct ce are de făcut. Cartea îl ajută să empatizeze, să se pună în situații la care nu s-a mai gîndit, îi oferă instrumente de lucru mereu noi, în funcție de propria lui interpretare. Niciodată o carte nu a transmis același lucru tuturor cititorilor ei – asta e magia poveștilor, ele livrează mereu adevărul de care are fiecare nevoie.
Cînd citim, nu doar citim, biblioteca este teatrul unor mari interpretări actoricești. Fiecare carte are o voce, o mimică, o putere transformatoare. Cînd citim, intrăm într-un rol, și noi, adulții, dar și copiii. Sînt cărți care se citesc singure, toată lumea știe fiecare cuvînt, noi doar spunem o literă și apoi, ca un cor antic, copiii încep să declame restul. Biblioteca noastră a văzut lacrimi – și de rîs, dar și de plîns –, a asistat la gesturi teatrale, la voci fel de fel – de vrăjitoare, de urs, de bătrîn înțelept sau de prințesă sclifosită. Biblioteca asta a sprijinit multe trupuri, care au uitat să mai plece de acolo, devorînd povestea te miri cui.
Biblioteca noastră vine și ca un spațiu al autonomiei – copiii își pot alege singuri cărțile, și acesta e primul pas spre creșterea unui cititor, spre devenirea lui. Părinții, educatorii funcționează la început ca punte între carte și copil. Noi alegem ce credem că s-ar potrivi momentului zilei, situației, temperamentului copilului, anotimpului, și tot așa. Însă copiii au, și e bine că au, propriile lor gînduri și nevoi. De ce, de exemplu, putem citi cărți despre Moș Crăciun doar în decembrie? Nu pare puțin restrictiv? De ce cărțile despre toamnă nu pot fi citite vara, iar cele despre frați și surori chiar dacă nu ai frați și surori? Copiii trebuie lăsați să își exercite libertatea de a alege, și atunci trebuie să pui cărțile la nivelul lor sau să functionezi pe post de „înmînuitor de cărți”, dar unul mut, care execută și nu comentează. Educatorii ar fi să existe ca mediator între carte și copil, nu ca evaluator, ci ca model, ca cititor.
Biblioteca de la grădiniță ocupă o cameră întreagă. Însă nu este doar o cameră cu rafturi și cărți, ci și un loc de refugiu, un loc de reculegere, o oază de liniște, un spațiu în care nimeni nu te poate atinge, ca un fel de sălaș sfînt care îți oferă imunitate. Ești la adăpost mereu între aceste personaje care deja ți-au devenit prietene, fac parte activă din viața ta. Cavaleri pe balauri, puști care habar n-au de nimic, monștri cu țepi și gheare, iepuroi albi cu vestă, fetițe cu visuri mari, toate aceste personaje te-au însoțit de-a lungul copilăriei tale zi de zi, au stat cuminți pe umărul tău și ți-au dat putere. De cîte ori copiii nu au mai vrut să îi strigăm pe numele lor, ci pe numele vreunui personaj iubit, și ce compliment mai mare poți aduce unei cărți dacă nu nevoia asta rostită de a te afunda cu totul în ea, de a deveni una.
Biblioteca ne învată și despre responsabilitate, atunci cînd copiii împrumută cărți pentru a le lua acasă. E o lege nescrisă între noi, cititorii, că nu ai voie să nu dai o carte înapoi. Citeam de curînd în Zuckerman dezlănțuit de Philip Roth o scenă pe care o văd posibilă și în cazul meu – Nathan Zuckerman povestește (cu ironie, aproape ca un aforism biografic) despre un bărbat care ajunge să se căsătorească doar pentru a-și recupera o carte pe care o împrumutase unei femei. Cartea nu se mai întoarce, relația se complică, iar gestul extrem al căsătoriei apare ca singura soluție pentru a nu pierde definitiv volumul. Nu transmitem chiar starea asta de gravitate copiilor, dar cam pe acolo – o carte împrumutată este un gest de mare prietenie și încredere între cititori, nu ai voie să nu aduci cartea înapoi, însăși biblioteca rămîne știrbă fără cartea ei, ca un zîmbet găunos.
Cărțile sînt și obiecte de artă, ilustrațiile transpun cuvintele în imagini, imaginile nasc filme, gîndire cinematografică. Am chemat în vizită la grădiniță ilustratori de carte de copii, am povestit despre ce înseamnă să pui în imagini cuvintele unui autor, despre această mare responsabilitate de-a face un desen ce va fi privit și asimilat de atîția copii. Biblioteca noastră funcționează deci și ca album de artă, poți găsi acolo diverse stiluiri de a desena, culori mii și mii, tehnici. Scoatem deseori din bibliotecă o carte pentru a studia cum putem desena o pisică (avem și raft cu cărți despre pisici, normal!) sau cum putem desena un castel.
Iar pentru cărțile fără imagini, de multe ori am organizat noi ateliere de creație, pentru că e foarte interesant să vezi cum își imaginează cincisprezece copii același personaj. Am făcut și atelier de artă colectiv, cu mai mulți copii desenînd împreună un singur personaj. Cartea îți dă acces spre atîtea activități, trebuie doar să o lași să te îndrume, să își dezvăluie bogățiile.
Într-o epocă în care totul se mișcă, se șterge și se actualizează, biblioteca rămîne una dintre puținele forme de memorie care nu cer grabă. Rafturile nu sînt doar depozite de titluri, ci hărți intime a ceea ce reprezentam: ce am ales, ce am păstrat, ce ne-a format. Fiecare bibliotecă spune o poveste nu despre cărți, ci despre cititor. Iar într-o lume a imaginilor efemere, poate că tocmai rafturile – fixe, imperfecte, locuite – sînt cele care merită, din cînd în cînd, să fie puse în lumină.
Alexandra Iftode este specialistă în educație, director educațional la Tiny Toes.
