„Cinemaul nu e doar divertisment, ci și o modalitate de a întreba” - interviu cu regizorul Barmak AKRAM

Barmak Akram, regizor și artist vizual afgano-francez, aduce la Alpin Film Festival din Brașov (18-21 septembrie) o perspectivă unică asupra cinematografiei montane, îmbinînd sensibilitatea pentru memorie, identitate și libertate cu pasiunea pentru natură și explorare. Prezent la Alpin Film Festival (https://alpinfilmfestival.ro) ca membru al juriului, el ne invită să descoperim curajul și autenticitatea creatorilor de filme care transformă experiențele personale și colective în povești universale. Universul său artistic navighează între cinema, muzică și arte vizuale, creînd povești care transced granițele culturale și emoționale, în care experiențele personale devin experiențe universale.

Ați plecat din Kabul cînd erați adolescent și v-ați format ca artist la Paris. Cum influențează această dublă identitate – afgană și franceză – filmele și proiectele dvs. artistice?

Plecarea din Kabul la o vîrstă fragedă m-a înrădăcinat profund în Afganistan, în timp ce Parisul mi-a oferit spațiul libertății artistice și al experimentării. Această dublă identitate nu e o contradicție, ci un dialog autentic: partea afgană aduce memorie, pierdere și reziliență, iar partea franceză îmi oferă instrumentele pentru a exprima aceste experiențe într-un limbaj universal. Filmele și proiectele mele apar adesea din tensiunea dintre aceste lumi, din punțile pe care încerc să le construiesc între ele.

Filmele dvs. explorează deseori teme precum memoria, identitatea și iubirea în contexte sociale și politice fragile. Cum transformați experiențele personale și colective în povești universale?

Pornesc întotdeauna de la experiențe foarte intime – momente pe care le-am trăit sau povești pe care le-am auzit – dar le privesc cu o oarecare distanță, transformîndu-le în metafore care pot rezona mai larg. Pentru mine nu e vorba doar de a spune o poveste afgană, ci de a crea un peisaj emoțional în care oricine, de oriunde, se poate regăsi. Iubirea, frica, exilul, speranța – acestea sînt sentimente universale, chiar dacă contextul e specific.

Filme precum Kabuli Kid și Wajma, an Afghan Love Story au avut un impact puternic pe circuitul festivalier internațional. Cum ați trăit această călătorie – de la lucrul independent cu resurse limitate pînă la recunoașterea la festivaluri importante?

A fost, în același timp, o luptă și un dar. În Afganistan, aveam foarte puțin: nici o infrastructură, nici un suport real. Dar aceste limite au creat urgență și autenticitate. Cînd filmele au ajuns la festivaluri mari, a fost profund emoționant să văd cum povești filmate pe străzile din Kabul rezonau cu publicul din Veneția, Saint-Denis, Toronto, Brazilia, Berlin sau chiar Cluj. Mi-a confirmat credința că cinemaul poate transcende granițele.

În afară de cinema, exploreați și artele vizuale și muzica. Cum se completează aceste limbaje diferite în universul dvs. artistic?

Pentru mine, aceste practici artistice nu sînt separate – sînt moduri diferite de a spune povești. Uneori cuvintele nu sînt suficiente, așa că recurg la muzică. Alteori imaginile spun mai mult decît dialogul. Mișcarea între cinema, muzică și arte vizuale îmi permite să depășesc limitele unui singur mediu și să le îmbogățesc reciproc. Ele dialoghează constant în interiorul meu.

Ați colaborat cu Jean-Claude Carrière, dar și cu artiști precum Mathieu Chedid și Susheela Raman. Care a fost cel mai semnificativ rezultat al acestor întîlniri artistice?

Fiecare colaborare a lăsat o amprentă profundă. Cu Jean-Claude Carrière am învățat înțelepciunea și arta povestirii, cum să faci o narațiune profundă și simplă în același timp. După trecerea lui în neființă, m-am simțit puțin orfan, dar responsabil să continui, în felul meu, reflecțiile pe care le-a avut alături de mari regizori precum Buñuel și Jacques Tati: ce poate oferi cinemaul societății și cum poate reprezentația să inspire reflecție filosofică. Împărtășeam o pasiune pentru Sufism, arta de a te transforma prin elixirul cunoașterii. Nu voi uita niciodată generozitatea lui cînd a venit în Kabul două săptămîni să lucrăm la un scenariu – unul dintre cele mai mari acte de prietenie și lecțiile de cinema pe care le-am primit vreodată.

Cu Mathieu Chedid am trăit o altă formă de uimire: popularitatea. O melodie pe care am scris-o în franceză – la o vreme cînd abia vorbeam limba – a devenit un hit. Milioane de oameni o știau pe de rost. Era fascinant pentru că o melodie nu e ca un film care trebuie revăzut – o porți cu tine, o fredonezi în pat, în intimitatea vieții de zi cu zi. Aceasta m-a învățat cît de profund poate atinge muzica oamenii.

Cu Susheela Raman, călătoria a fost diferită: vocea ei divină, aproape mistică, continuă să mă încînte. Colaborarea cu ea a fost ca o incursiune într-un univers unde muzica ajunge direct la suflet. Ceea ce păstrez din toate aceste colaborări nu este doar munca realizată, ci prietenia, generozitatea și energia artistică care mă însoțesc în continuare.

Juriile de film reunesc perspective foarte diverse. Ca membru al juriului la Alpin Film Festival, ce sperați să descoperiți în filmele selectate?

Sînt curios să descopăr sinceritatea. Fie că e o producție mare sau o poveste intimă, ceea ce mă mișcă e curajul regizorului de a dezvălui ceva adevărat, fragil sau îndrăzneț. Festivalurile sînt prețioase pentru că ne amintesc că cinemaul nu e doar divertisment – este și o modalitate de a întreba, de a căuta și de a împărtăși.

Alpin Film Festival are o identitate distinctă, legată de munți, natură și explorare. Cum vedeți relația dintre cinema și aceste teme? Pot deveni ele un vehicul pentru a vorbi despre libertate și reziliență?

Absolut. Munții întruchipează atît fragilitate, cît și forță: protejează, dar și provoacă. Izolează, testează limitele, dar ne conectează totodată cu ceva mai mare decît noi. Cunosc bine acest univers: Afganistanul marchează capătul lanțului himalayan, iar compania mea de producție se numește AriRoad, după un rîu care curge din aceste munți.

Ceea ce mă impresionează la filmele montane este curajul cameramanilor. Ei trebuie să transporte și să monteze echipamentul în condiții extreme, riscîndu-și adesea propria siguranță. Filmatul efortului și riscului alpiniștilor înseamnă a împărtăși acel risc. Chiar și azi, cu camere miniaturizate, experiențele pot fi surprinse cu precizie și ușurință, dar dimensiunea umană și existențială a munților rămîne intactă.

Cinemaul devine astfel o oglindă a libertății și rezilienței pe care munții le inspiră. Filmatul munților înseamnă filmarea rezistenței, a durabilității și a frumuseții unui univers dincolo de noi. Rezistenții afgani știau asta bine: cunoștințele intime despre munți le erau forță, refugiu și armă. În văi și pe vîrfuri, munții le-au învățat cum să supraviețuiască, să dispară și să reapară – aproape ca o școală secretă a libertății invincibile.

Ați expus la Documenta, ați regizat filme premiate și ați compus muzică. Ce urmează – un nou film, un proiect vizual sau poate un alt dialog între formele de artă? Cum decideți de obicei următorul pas?

„Următorul pas” vine adesea ca o surpriză. Nu planific prea mult – urmez energia unei întîlniri, a unei idei sau a unei necesități. În acest moment, lucrez simultan la proiecte de cinema și muzică și explorez cum artele digitale pot inventa noi forme de povestire. Esențial e să continui să mă întreb, să păstrez viu dialogul între forme, culturi și oameni.

De asemenea, dezvolt un proiect apropiat de sufletul meu, bazat pe o poveste reală. Se desfășoară între Moldova, România și Afganistan, prin viața Firuzei, o tînără a cărei tată e afgan și mama moldoveancă. Acum trăiește în România și caută să-și regăsească tatăl. Această căutare este atît intimă, cît și universală. Proiectul – fie documentar, fie ficțiune – rezonează profund cu mine prin ecourile culturale: ospitalitatea moldovenească și românească, reminiscentă pentru generozitatea afgană, și greutatea memoriei și a legăturilor familiale care transcende granițele. Este remarcabil să vezi urmele Afganistanului în România și abia aștept să o revăd pe Firouza după festival.

În final, trebuie să spun că prezența mea aici astăzi se datorează, de asemenea, lui Dan Burlac, care organizează acest festival. Ne-am întîlnit prima dată la La Fémis și, de atunci, l-am considerat mereu ca pe un frate.

Aș dori să aduc un omagiu și lui Bernard Houliat, pe care l-am cunoscut la Cluj, cînd era director al Institutului Francez. Bernard ne-a părăsit anul acesta, răpus de cancer. S-a îndrăgostit mai întîi de soția sa, Doinița, iar prin ea s-a îndrăgostit și de România — o iubire care nu a încetat niciodată să crească. Și-a dedicat atît de mult din viață pentru a aduce cultura română în lumina reflectoarelor. Împreună, Bernard și Doinița mi-au împărtășit pasiunea, generozitatea și un profund simț al ospitalității. Rămîn profund recunoscător pentru tot ce am primit de la ei. Acest omagiu este, de asemenea, un gînd tandru trimis către ea, în amintirea a tot ceea ce au trăit și a tot ceea ce au oferit.

Alpin Film Festival, singurul festival de film dedicat muntelui din România, are loc la Brașov între 15 și 21 septembrie. Accesul la toate evenimentele este gratuit, cu rezervare online pe Eventbook. Pe lîngă proiecții de filme, publicul poate participa la dezbateri, conferințe, ateliere de cățărare, activități pentru copii și multe alte experiențe care așteaptă să fie descoperite în programul complet pe alpinfilmfestival.ro