Dan Perjovschi – 40 de ani de artă, o „auto-arheologie”

„M-am născut pe partea fără graffiti a zidului din Berlin” – declară Dan Perjovschi, în repetate rînduri, în diferite contexte. M-am întrebat deseori ce ar putea însemna asta pentru artist, dincolo de o metaforă pentru un regim politic dictatorial, al griurilor și al alb-negrului, al privării de libertate, al zidurilor impecabile care, dacă primeau un mesaj oricît de mic, nășteau imediat procesele de conștiință, urmărirea, Securitatea și, în final, chiar încarcerarea.

După ani de zile de priviri atente ațintite către ziduri desenate temporar de artist, în instituții muzeale ori pe zidul aflat în spațiul public al Sibiului – acel „Ziar Orizontal”, cum îl numește Perjovschi –, tot nu am reușit să găsesc un răspuns mai bun: mi-a fost doar clar că artistul născut într-un spațiu public opresiv și „curat”, sigur, va vrea, după 1989, să marcheze tocmai spațiul public – prin mesajele sale. O explozie de desen și de libertate a cuvîntului, așadar. Dar, deși aflate într-o lume care avea brusc „liber la culoare”, cuvintele și elementele figurative semnate de Perjovschi au rămas mereu în alb și negru. Un alb care uneori, în timp, a devenit gri.

Pînă pe 26 octombrie, la Timișoara a avut loc, timp de aproape două luni, expoziția „Dan Perjovschi. ROMÂNIA – O retrospectivă. 1985-2025”, organizată de Asociația Culturală Contrasens și curatoriată de Dana Sarmeș, Magda Radu, Mihaela Tilincă, Monica Dănilă și Simona Constantin. Patruzeci de ani de desen, performance, proteste, publicații și intervenții în spațiul public, în, probabil, unicul spațiu pregătit pentru o artă precum aceasta: Muzeul „Corneliu Mikloși”.

Un zid enorm negru, șine de tramvai care invită la pace, prin desene plasate pe bannere întinse pe jos, între șine, desene pe care călcăm cu toții, colaje noi ori alte proiecte mai vechi ale artistului, camere mai mici dedicate anumitor direcții și relații: activism, performance, publicații, dar și o cameră-proiect (un posibil, pe alocuri, salon al refuzaților). Față în față cu zidul enorm, au fost prezente în spațiu și mese cu arhiva revistei 22: fiecare an are cartea sa uriașă, cu istoria noastră din 1990 încoace, cu desenele lui Dan înăuntru și cu textele semnate de el de-a lungul anilor, începînd cu 1992.

Dan Perjovschi prezent aproape zi de zi în spațiu, Dan Perjovschi în dialog cu vizitatorii, Dan Perjovschi gata să vorbească oricînd și oricît despre România, despre istoria ei, despre arta lui, Dan Perjovschi care te invită, dacă ești tînărul acela născut după Revoluție, să îți consulți anul nașterii, în paginile revistei. Dan Perjovschi care desenează pe zidul negru, sub ochii tăi, la capăt, undeva departe de intrarea în expoziție.

Condiția de a te fi născut pe partea fără graffiti a zidului din Berlin – o aproape obsesie a artistului – capătă noi valențe după ce te situezi în inima expoziției. În primul rînd, nu este absolut deloc o expoziție așa cum ai mai văzut la Perjovschi. Zidul nu este la fel, are aici funcții în plus. Apoi, culoarea absentă, ca întotdeauna, la artist, este, totuși, de data aceasta, foarte prezentă în expoziție, în anumite nișe ale ei. Apoi, este transparența. Dacă în trecut i-am văzut desene pe ferestre și am avut această posibilitate de a vedea „dincolo”, printre cuvintele scrise de el, de data aceasta este o altfel de transparență prezentă în spațiu: greșeala integrată în expoziție – acele desene care artistului nu îi plac și totuși le lasă parte din show, sînt la vedere (în vecinătatea unei multitudini de portrete ale dictatorului).

Zidul istoriei

Zidul Berlinului: pe o parte, culoarea și mesajul liber, pe cealaltă parte, golul absolut și tăcerea. Nu întîmplător, Dan Perjovschi își deschide prima sa retrospectivă la Timișoara, în orașul-simbol al libertății și eliberării. Și, mai mult, se lansează în a desena, la zid, alb pe negru, propria sa istorie și propria noastră istorie. Un desen cu o dublă funcție, parcă pentru a recupera exact acea naștere în gol și tăcere.

Totul începe la stînga ta, imediat ce ai intrat în spațiu: o cronologie a vieții sale artistice, din 1985, de la lucrarea sa de diplomă, cu artistul și profesorul Dan Hatmanu, pînă la alte proiecte ale acelor ani. Singur și gri, unul dintre ele. Pe măsură ce înaintezi în timp, apar anii ’90 și, tot așa, pînă într-un 2025 care încă așteaptă parțial să fie desenat, în colțul opus intrării.

Istoria noastră – locală și globală – se înscrie pe acest zid și, automat, istoria artistului cu desenul se scrie și ea. Astfel că zidul negru devine o auto-arheologie, cum însuși artistul o numește: un zid pe care desenele sînt datate și au, pentru prima oară în istoria lui Perjovschi, anul alături de ele, pentru a ști să plasezi corect totul (artist și eveniment) pe o axă temporală. Un zid care, astfel, la 35 de ani de la Revoluție, își recîștigă libertatea, dar nu printr-un simplu poate graffiti ilizibil și prin multă culoare, ci printr-o citire a istoriei prin propriul sine, un aproape act de autopenitență.

Oare nu cu toții facem asta, la un anumit nivel? Istoria mare se citește întotdeauna avînd alături microistoriile noastre: familia, școala, prieteniile, eșecurile, bucuriile și realizările, dramele și nefericirile. La fel face și Dan Perjovschi: istoria practicilor sale artistice se scrie pas la pas cu marea istorie. De la desenele anilor ’80 și început de ’90, ale unui artist încă interesat de ceea ce numim „arte frumoase” și probleme estetice, de la desenele în care primează problemele propriului său sine, de la desenele cu linii atente, care încearcă să imite formele umane, de la desenele detaliilor în exces (o anumită obsesie și răbdare pentru expresiile atît de diverse ale figurii umane – instalația Anthropoteque, 1992, un bun exemplu) pînă la desenele simple, desenele-schemă, desenele cu o anumită duritate a formei, desenele-verdict, care pierd dimensiunea picturală de la început, desenele care țin, mai degrabă, de o dimensiune etică a artei.

Dacă la început cuvîntul scris poate integra în el o doză de lirism, mai tîrziu nu mai e timp pentru poezie. Sau, sigur, e timp pentru poezie: dar o poezie conceptuală, aspră uneori, închisă în ea și în propria ei semantică.

Alături de aceste desene pe zid, care poartă cu ele mereu anul alături (unele evenimente marcate prin desen și cuvînt îți sînt familiare și tresari, altele total uitate au nevoie de un context mai larg pentru amintire ori cunoaștere), scris de același artist, iată în expoziție etichetele tradiționale, cărora li se alătură, cot la cot, etichetele scrise de Perjovschi cu propria sa carioca neagră. Ele oferă contextul personal, propria viață și credință, propriul umor. Un singur exemplu: „N-am stat o clipă. Am vrut să particip la tot, să fiu prezent, să văd tot. Astea sînt calendarele mele de lucru. Pereche cu CV-ul la intrare. Și în timp ce expuneam, cumpăram cărți poștale, tăiam ceasuri și fețe. Și mai nou cuvinte și concepte. Non-stop”.

Alb-negru. Dar și culoare. Perjovschi se arată în plus decît eram obișnuiți. Maniacal, artistul decupează și montează. Integrează practica Dada și face colaje (de 20 de ani încoace!) de ceasuri scumpe decupate din revistele avioanelor, decupează priviri și caută prezența umană în cărțile poștale pe care el le cumpără de oriunde călătorește. Așază alături tricolorul sub toate formele (pînă la absurd) găsite în spațiul public sau pune cuvinte din ziare alături, iar uneori alăturările sînt încă în așteptare, în lucru: cum este cazul unui „Nazis” solitar, în mijlocul unei foi.

În toată această artă extra, este multă culoare. Culoarea presei glossy, culoarea din tablourile din camerele de hotel, roșu-galben-albastru obsesiv, violența culorilor brand-urilor de tot felul. Recuperarea post-’89 a culorii se face, astfel, prin intermediul privirii, ce selectează ochiul în jurul lui. Artistul vede, taie, montează fără oprire.

Patriotismul meta

Spații importante în expoziție sînt dedicate propriei istorii cu performance-­ul, dar și educației, artei civice, publicațiilor. O evidentă trecere de la privat la public, o constelație de activări ale spațiului public de-a lungul anilor, sub cele mai neașteptate forme, de la acțiunea-instalație „Mere roșii” (Oradea, 1988), care funcționează ca o declarație de dragoste pentru Lia Perjovschi și lucru cu spațiul intim al apartamentului, îmbrăcat în hîrtie albă și transformat în mesaj și desen oriunde vezi cu ochii, la performance-ul „România” – tatuajul pe care artistul și-l face cu public în 1993 (cuvîntul „România” pe umăr) și pe care, tot în fața publicului, îl șterge cu laser zece ani mai tîrziu. Patriotismul dus la extrem și privit la nivel meta: iubire, ură, ezitare, întoarcere, (imposibilă) renunțare, o „Românie” care prin eliminarea de pe piele se pare că de fapt se răspîndește în particule mici în tot corpul. „Orice intră în corp nu dispare niciodată cu totul de acolo”, așa cum o spune chiar artistul.

Și tot performance este și „Viața la pămînt” (1997, Chișinău): „mă tîrăsc pe o distanță de aproximativ 10-20 de metri pe trotuar (…) cu nasul lipit de asfalt, purtînd pe cap o cască și un microfon, descriu tot ceea ce văd la nivelul străzii” – artistul (a cărui familie pe linie paternă provine din Chișinău-Cernăuți, refugiați în fața Armatei Roșii) devine un Gulliver pentru care orice gaură în asfalt este o formă de relief și un potențial obstacol. Privirea aceasta, către detaliu, din dorința de a spulbera discursurile periferie-centru, o regăsim peste tot la Perjovschi: în modul în care reduce problemele marilor puteri la un desen, în maniera în care problemele celor uitați devin și ele tot un desen – o unică unitate de măsură, așadar. Peste toate, arta civică. Mesajele care devin protest (Roșia Montană, Piața Universității, Time Square), mesajele și desenele care cer ajutorul (Asociația Dăruiește Viață – Noi facem un spital).

A apărut recent și o retrospectivă a cuvintelor artistului: cartea pe care am editat-o și lansat-o în inima expoziției, De pe trotuarul celălalt. 35/22 (imprint Matca). Toate articolele publicate de artist în revista 22, din 1992 pînă în vara acestui an.

Fin observator al contrastelor din jurul lui, dominat de propriii săi demoni, artistul practică un scris împotriva uitării, născut dintr-o disperată dorință de a marca prezentul și de a rememora trecutul recent ca pe o datorie morală. Perjovschi scriitorul trasează – și internalizează – săptămînă de săptămînă istoria plină de paradoxuri a României postcomuniste și a lumii, iar cartea se citește pe nerăsuflate, cu zîmbetul amar pe buze. Generos, Dan Perjovschi îți este mereu alături, partener de dialog imaginar, cu mult umor, ironie, încăpățînare, e solidar cu tine. Un ochi al artistului, care se adaugă peste toate privirile regăsite în expoziția retrospectivă de „la tramvaie” – o auto-arheologie a vulnerabilității, o datorie morală.

Expoziția s-a închis, dar rămîne foarte mult în urmă: nu doar un spirit și sentimentul unui micro-muzeu temporar (în care accentul pe educație a fost omniprezent, prin programul de mediere și prin interacțiunea continuă artist-public), dar și un zid care se pare că va rămîne viu, parte din țesătura urbană a orașului. Zidul lui Perjovschi nu va mai fi șters de data aceasta, ci va deveni un monument prezent, un simbol al celor 35 de ani de democrație, un zid plasat la sursa libertății, la Timișoara.

Daria Ghiu este critic de artă.

Credit foto: D. Ghiu